Carmen Sorescu 
Noi, se referea desigur la familia lui, eu când spuneam noi, mă refeream la familia mea, dar acest noi avea și alte valențe. Când inginerul spunea noi sau mai ales preotul când spunea noi, directorul școlii la fel, ei nu se refereau la familiile lor, se refereau la toți oamenii:
– Anul ăsta am luat olimpiada la română! Când spunea asta directorul se referea la un copil din școală; sau dacă inginerul trecea pe la tata și spunea:
– Trebuie să adunăm porumbul! Se referea la toți.
Îmi amintesc într-o zi de toamnă, mirosea a frunze arse, cineva dintre vecini măturase și dăduse foc frunzelor strânse, fumul, chiar dacă nu se vedea cu ochiul liber, intra nestingherit în nări și după acest iz găseai imediat drumul spre casă, știai că acolo sunt oameni și că folosesc focul. De poarta mare era rezemată o bicicletă, am recunoscut-o imediat, pentru că era o semicursieră, de culoare violet, nu aveau prea mulți, era a profesorului de geografie. Pe portbagaj avea și caietele de teze pe care probabil și le luase acasă să le corecteze. Eram foarte uimită, gândeam că sigur are legătură cu mine, într-un fel eram calmă că nu făcusem nicio prostie și avem 10. Când am intrat în camera mea era profesorul de geografie stătea pe scăunelul acela mic pe care mi-l adusese mama să scriu când se lua curentul, lipit cu spatele de sobă, mă așteptau, el și tata. Tata întinsese pe pat câteva atlase, Atlasul geografic, cel istoric, Geografia statelor lumii, Enciclopedia steagurilor, la prima vedere răsfoiseră împreună.
– Bună seara, am spus cu inima până-n gât.
– Bună seara fetițo dragă, a spus profesorul de parcă știa că tata îmi spunea mereu fetițo. Și când a spus așa avem impresia unui complot, mi se părea foarte mare coincidența.
– Am venit să văd și eu unde înveți tu, nu te supăra pe mine că ți-am luat locul.
Tata tăcea, eu la fel, profesorul continua să-și explice prezența acolo:
– Am venit și eu să văd unde învață fata asta a noastră, care iese din orice încurcătură la oră, ai cald, e bine aici la tine, acum plec.
Și a plecat, l-am condus împreună cu tata, dar pe drum nu m-au băgat în seamă, vorbeau ceva tot de geografie, tata știa pe de rost pib-urile multor țări și se distrau împreună pe tema asta.
Când profesorul a spus fata noastră, din mine brusc parcă s-a desprins ceva și a luat cu el, nu știu ce, dar luase ceva din mine la el acasă. Simțeam un gol și nu era acela că plecase, dimpotrivă era acela că venise.
La fel, Aura, era a noastră, pentru că auzeam oamenii vorbind duminica când făceau diverse treburi împreună, ei spuneau: Ne ajută Aura! sau: O chemăm pe Aura!
Aura avea ceva în ea care agita spiritele, nu puteai să asiști leneș când Aura făcea forfotă toată ziua, parcă nu era frumos. Cu timpul ea dădea de știre când mor oamenii, când se coc viile, când încep școlile, când vin cei de la primărie să injecteze animalele; Aura era vocea de care toți ascultau și așa cum clopotul bisericii anunța că a murit cineva și Aura clătina toate evenimentele dintr-o parte în alta făcând să se știe și să se acționeze.
Aura trecea mereu repede, mereu ridicându-și baticul de pe față, din cauza vântului care i-l dădea jos, avea în ea un tălăngănit, un fel de alchimie, mereu o alarmă, ca șarpele cu clopoței când e pus în pericol, ridică coada și face sunete. La fel și Aura trecea mereu cu o întâmplare în urmă care răsuna prin vocea ei și pe care o spunea din mers în câteva cuvinte. Ea se ducea și întâmplarea rostită de gura ei rămânea în urmă preluată de vecini. Bunica spunea:
– Aura nu te lasă nici să mori!
De multe ori bunica se ridica bolnavă din pat și deschide ușa, auzeam ușa împinsă de mâna ei bolnavă, care în momentele bolii bunicii și scârțâitul avea alt zgomot:
– Ce mai vruse?
Era și ea curioasă, așa cum era toată lumea când auzea chiar din casă vocea Aurei:
– Ce s-a întâmplat? Nu te lasă nici să mori!
Spunea ea din pragul casei dând înapoi să intre neașteptând o replică anume, pentru că până la urmă ceva se întâmpla zi de zi, bun sau rău, nu mai conta, că a murit cineva sau că nu-și găsise ea de lucru era echivalent, Aura trecea la fel de stăpână pe situație. Moartea era ca viața și viața era ca moartea, iar pe bunica o perturba mai mult reflexul acelei curiozități, dar ajunsă în pragul casei intra înapoi, într-un fel își făcuse și ea datoria să întrebe, să fie părtașă la viață, să nu stea de-o parte chiar și bolnavă.
Mie cel mai mult îmi plăceau diminețile când rouă era încă pe iarbă și mergeam cu Aura prin grădini și ea spunea:
– Dumnezeu nu s-a trezit!
Și mie-mi părea că doarme mai mult decât mine și că în tot acest timp cât El lipsea se întâmplau toate relele și mai ales simțeam nevoia să merg încet să nu deranjez prin grădină plantele sau chiar pe Dumnezeu. Sau altădată spunea:
– Lacrimile lui Dumnezeu. Să nu te ștergi de rouă, e păcat.
Rouă frăgezea, verdele plantelor era altfel, mai pur, mai curat și avea un gust mai mult dulceag decât sărat ca al lacrimilor.
– De ce plânge Dumnezeu?
– Îi pare și lui rău că nu ne poate ajuta pe toți.
– Numai dimineața plânge?
– Acum vedem noi, dar cine știe săracu și El.
Mie tata îmi explicase de condensarea vaporilor, de trecerea de la frigul nopții la căldura zilei, că roua asta ar fi, într-adevăr niște picături de apă care cad din cer.
Să nu te ștergi de rouă, e păcat – nu auzisem la nimeni, nici la bunica și nici nu citisem în cartea Proverbe românești, nici măcar în Dex la cuvântul rouă nu era exemplificat prin vreo maximă. Îmi amintesc că ea atingea cu palmele iarba și-și spăla fața apoi o lăsa așa să se usuce, făceam și eu la fel ca ea. Desigur, înviorarea o resimțeam o dată ce vântul începea să vaporizeze picăturile de apă și pielea resimțea frigul, m-aș fi șters din reflex dar nu aveam voie, așa că tratamentul matinal trebuia să-și urmeze cursul fără intervenția mea.
