Aura

Potrivnică parcă Nicolinei, era Aura. Aura era născută și ea demult, poate de vârstă cu Nicolina, într-un loc la marginea localității, undeva în câmp, unde iarna era de câteva ori mai grea decât la noi. Avea noroc că pe acolo era o secție de utilaje și acestea îndreptau drumul dacă era ploaie, iar iarna la fel, se găsea unul din atâția să aibă treabă sau chiar să facă drum prin zăpadă special cu utilitara, garajul lor fiind chiar lângă casa Aurei. Tot vântul acela aprig, interminabil și tăios era luat în piept de ușa casei ei. Ne povestea că au fost zile când nu a putut deschide ușa, dar cu timpul învățase acest obicei al vântului și își aducea provizii și lemne în casă. Aura avea o față la fel de aprigă, plină de riduri adânci, parcă formau niște drumuri, la nimeni nu am mai văzut așa o față încrețită. Și chipul ei acolo la marginea satului odată cu casa primea pe epiderma cândva fină vicisitudinile vremii. Aura era acolo ca un scut să primească ea pentru toți neajunsurile și greutățile vieții, chiar mama spunea:

– Dacă nu era casa Aurei să țină zăpadă toată ar fi venit la noi.

Și ce bucurie și respect avem față de ea de câte ori o vedeam. Aura era plină de viață în ciuda acestor sărăcii, pentru că avea multe neajunsuri. De dimineața până seara umbla din poartă-n poartă să muncească pentru bani dar la fel de bine și pentru produse alimentare, orice ar fi fost în acel sezon, roșii, ceapă, dovlecei. Muncea orice și oriunde, pe Aura o puteai duce la câmp să dea cu sapa sau în pădure după lemne, ciuperci, la culesul viilor, să spele covoare la râu, să pregătească borcanele pentru dulcețuri, să facă bulionul, să spele apoi cratițele rămase murdare, dar și să adune iarba cu mâna sau secera. Și la noi a venit de multe ori, dimineața pe la ora 7 striga la poartă, nu intra niciodată în curte, chiar dacă era poarta deschisă. Vocea ei era puternică, rezonantă, parcă se născuse cu o portavoce în piept, strigătul ei rezona și la vecini și pe toate străzile.

– Doamnă, doamnă!

Așa striga la toate porțile, nu striga pe nume de bărbați și nici pe numele mici ale femeilor, nu striga Florina, Viorica, Maria, ea striga la fel pentru toate: Doamnă! Asta pentru că mai mult ca sigur îi era indiferent la ce casă lucra, important pentru ea era să-și câștige existența, poate și pentru că nu se obosise să rețină numele tuturor femeilor și-i venea mai ușor să strige pe acest apelativ generalizat, dar care și străpungea orgoliul gazdei. Cuvântul doamnă venea nu ca un alint, ci mai degrabă era recunoștința față de posibilitatea de-a fi luată zilieră, Aura își recunoștea starea ei de om nevoiaș, chiar făcea mici spectacole din umilința ei.

– Doamnă, doamnă, hai da-mi și mie azi să mănânc, pune-mă la orice, uite iarba asta e cât gardul, o jumulesc eu, fără seceră, cu mâinile, Doamnă.

Mama nu o lăsa să curețe locul cu mâinile, dar până se întorcea ea cu secera, locul era pe sfert îngrijit. Cel mai mult îi plăcea să mănânce cu noi la masă, dacă ne nimeream și noi la masă nu se mai ridica de pe scaun, chiar dacă terminase demult de mâncat, stătea și se uita la noi.  În ciuda acestei disperări de la ora 7 dimineața, când își făcuse apariția, de o lătrau și câinii vecinilor, nu doar al nostru, tot cartierul știa că Aura este la noi, așa cum știam și noi dacă se ducea la alți vecini, pentru că vorbea foarte tare; și contrar acestei vitalități de neoprit, Aura mânca foarte puțin și foarte încet. Vara mânca mai ales ciorbă de roșii, dar nici pe aceea toată, mama îi dădea la pachet, pe lângă plata muncii, și mâncare pentru seara. Stătea cât avea mama treabă cu ea, cu tata nu negocia nimic niciodată, ea rezolva treburile cu femeile, apoi pleca, dacă era mulțumită se ducea spre casă până a doua zi, dacă nu, îi mai auzeai vocea pe la alte case.

Cu timpul, Aura devenise parte din noi, o întrebam mereu pe mama de ea, mai mult decât de alte rude, pentru că eram mai apropiată de ea care stătea cu orele pe la noi și cu care și eu, la rândul meu, împărțisem munca și masa. Aura trăiește și azi și este la fel de vioaie, nu mi-o amintesc bolnavă, poate că a fost și ea ca toată lumea, dar lipsa ei nu alarma, ne gândeam că poate e la casa cuiva. Toamna trebuia să vorbească mama cu ea din timp, pentru că altfel era foarte solicitată, oamenii o luau la toate muncile și era greu de găsit, dar și așa, în aceste condiții, ea avea același preț, deși unii încercaseră să o plătească mai bine, ea refuzase politicos dacă avea un pact făcut cu mama mai din vară. Aura își onora promisiunile, doar dacă cineva se ducea special la ea acasă și o lua să nu mai fi venit, numai în cazul acestor urgențe neprevăzute. De multe ori, de câte ori se întoarce de la vreo muncă, trecea prin fața casei noastre pentru că era în drumul ei, se oprea la vorbă cu noi și, dacă nu se grăbea, stătea jos. Spunea că-i duce soțului ceva de mâncare și deschidea o sacoșă să ne arate ce are în ea, atunci auzisem prima oară de soțul ei care stătea acasă pe prispă, fumând și așteptând-o pe ea, el nu părăsea casa, el nu muncea deloc, nici măcar pentru ei în curtea lor.

– Nu mai stau, mă duc că mă așteaptă ăla și mă ceartă că am întârziat.

Mama făcea semn din cap așa, du-te, nu ai încotro.

– Mai trec eu pe aici sau trimite-mi vorbă.

Și se ridica brusc, și începea să meargă repede spre casă, așa era felul ei foarte ager, până ajungea la drumul spre casa ei nu se mai oprea cu nimeni, semn că deja întârziase, dacă timpul îi permitea se mai oprea și pe la alții de vorbă. La fel cum dimineața striga din poartă-n poartă să ceară de lucru, seara când se întorcea stătea pe băncile multora, de vorbă cu oamenii care erau ieșiți.

Aura era un fenomen natural, așa cum primăvara știam că pomii înfloresc, așa cum știam că vara e posibil să plouă, cum toamna se coceau viile, așa cum știam că iarna va  ninge, Aura era inevitabilă. Deși mică, slăbuță, dar pe atât de agilă și vorbăreață, Aura perfora orice anotimp, intra în el și-și lua locul care i se potrivea de minune.

Ea era și cea care spunea toate poveștile cele mai deocheate, cele mai hazlii și cele mai neauzite.

– Și fata lui Antoaneta, aia mică, are acum 18 ani, aia de-a vrut s-o ia de nevastă Gică, dar nu l-au lăsat părinții, să vezi ce blondă și ce ochi albaștri are, a angajat-o la el la magazin și .. știi tu.

Mama mereu tăcea la poveștile astea, poate că eram lângă ea sau poate că nu o interesa, dar nu întreținea dialogul, oricum Aura se distra, râdea singură.

– Și el e de-o seamă cu al tău, continua ea povestindu-i mamei, și în mintea mea făceam un calcul că fata are 18 și tata mi se părea în vârstă.

– Ce să facă și ea, e săracă, continua ea.

Și-n toate poveștile ei pe care le-am auzit toată copilăria, ea tot timpul își dădea cu părerea, găsea explicații și scuza orice gest, indiferent care ar fi fost.

Când s-a sinucis Mircea, ea ne-a povestit prima și la final concluzia ei purifica pe oricine ar fi luat parte la acțiune:

– Săracu, păi nu a mai suportat nici el să nu o vadă pe fată o lună! Au ținut-o legată de pat când ei plecau de acasă. Nu și nu, spunea taică-su turbat, vorbind singur pe stradă. Nu și nu, nu i-o dau că e prea mică. Ce să facă băiatul, mânca-l-ar mama, s-a dus, acum e oale și ulcele. Păi nu mai vorbesc între ei, să le moară așa băiat, era singurul, munceau doar pentru el, ce jale, jale mare…

După ani de zile, când am mai vorbit cu ea și am întrebat de fata Creștinului, cea pentru care se sinucisese Mircea, ea a spus:

– Ca fetele mamă, s-a măritat, are doi copii.

Și viața continua, nu vorbea pe nimeni de rău, chiar dacă era vreun om rău pe la mijloc, nu putea fi nimeni mai rău decât soțul ei, care stătea acasă cât e ziua de mare, fumând și așteptând-o și dacă întârzia o mai și certa. Vina ei era că se oprea de vorbă, dar până la urmă nu i se putea lua sau imputa asta, era în viața ei, toate acele opriri pe la porțile oamenilor, discuțiile, poveștile. Bunica și ea mereu vorbea cu ea:

– Eram la poartă și a trecut Aura grăbită, că a murit electrocutat soțul Georgetei.

Cum aflase Aura de la marginea câmpului nu înțelegea nimeni sau poate că trimisese vorbă să se ducă la ei să o ajute, dar cine ar fi trecut să lase vorbă până la ea, pentru că trebuia să te abați mult, telefon nu avea. Ne uitam una la alta încurcate:

– Trebuie să mergem și noi cu lumânare, dar mâine.

Aura era viața însăși, mereu în mișcare, mereu după mâncare, ca o albinuță din floare în floare, pe ploaie, pe viscol, Aura trecea când într-o parte când în alta, strigând.

În urma ei totul se însuflețea. Îmi amintesc că o dată chiar ieșise un vecin să se uite după ea:

– Ce mai vrea și Aura asta….vorbea el singur, ca și când știa ce vrea, dar totuși parcă trecea prea vijelios. Și ea din mers, grăbită:

– Ce te uiți, hai că auzi e de cules, s-a dus apa de pe loc și se poate intra, nu mai sta.

Vecinul tăcea, dar nu trec nici măcar zece minute și-l văd că pleacă pe bicicletă, spunându-mi fără să-l întreb absolut nimic, doar că fusesem din întâmplare martora discuției lor:

– Mă duc să văd și eu cum e locul, poate mâine și noi să culegem.

(sursa foto: pixdaus.com)