Carmen Sorescu 
Când eram în liceu părinții mei aveau un apartament la etajul al treilea, aveam însă un amic, Andrei, care locuia la etajul al cincilea. Într-o seară a sunat discret la ușă, am bănuit că este el, ai mei nu au răspuns crezând că e poate un copil care s-a jucat, unii copii aveau acest obicei atunci când coborau scările în fugă să mai apese pe sonerii, doar așa de distracție, se știa deja că dacă se aude țârâind numai o dată nu trebuie să te deranjezi să vezi cine e. Am deschis puțin speriată, presimțeam că s-a întâmplat ceva, și mi-a zis hai până sus, sus însemna sus pe bloc, am închis ușa încet, am luat cheia și ne-am dus pe acoperiș. De pe bloc se vedea cea mai frumoasă coadă a galaxiei pe care nu o mai văzusem până atunci, era o seară caldă, senină, de început de vară. Când am coborât pe scara blocului era întuneric, cineva stinsese becul sau se arsese dar picioarele știau singure treptele, am coborât în viteză și pentru momente bune m-am părăsit, corpul singur se ducea în jos, singur și abandonat, fâșii din mine se desprindeau ca niște foi albe căzute dintr-un teanc ce-l credeam bine legat. Mă simțeam mai liberă, mai frumoasă, cineva parcă luase de pe spatele meu toate tristețile, norii negri, făpturile odioase care-și făcuseră cuiburi și când am ajuns în fața ușii eram altcineva, oricum mult mai ușoară. Am atins clanța rece încet cu teamă să nu fiu auzită, am deschis-o fel de încet cum o închisesem și în fața mea balta de lumină a apartamentului. Fâșiile însă veneau din urmă ca niște bivoli africani, mari, negri, atacați de lei și s-au lipit iar de mine ca în urma unui accident, parcă mai puternic. Acum mă gândesc că la fel este când scriu, aceeași gravitație mă împinge, mă împinge prin locuri întunecoase până dau în sfârșit de lumină, merg alături de oameni, îmi reașez carnea pe oase, ca printr-o minune am buzunarele pline cu bani, dar ziua trece altfel, ca un meteorit care nu m-a atins.
*
Tot în seara asta când stelele străluceau preponderent pentru noi, Andrei îmi spusese că făcuse tot posibilul să fie senin, vorbise cu Dumnezeu, dădu-se telefoane la starea vremii, verificase de câtea ori cerul să fie așa cum trebuie înainte să sune la ușă, fusese de câteva ori să exerseze, să numere stelele să nu lipsească vreauna de la numărătoarea cu mine, distanța până la balustradă, adusese un termos cu ceai, două cani, o pătură, apoi mi-a povestit cum și-a făcut curaj, cum a înghițit în sec în fața ușii dacă ar dat ochii cu taică-meu, avea un plan și pentru întâlnirea asta nedorită, cum a calculat fiecare pas dar mai ales degetul pe sonerie să fie atât de încet încât doar eu să-l aud și ceilalți să creadă că e doar o joacă. Ei bine, sus pe clădire, în timp ce eram amândoi cu gâturile întinse spre cer, m-a luat de mână fără să spună nimic, ca și cum nu era mâna lui ci un fel de conspirație a serii, un fel de prelungire a cerului, vorbea la fel de normal de parcă atingerea mâinii era mai mult efectul și nu cauza. Andrei avea pistrui și o față lăptoasă, i-am pus palma pe obrazul drept și chiar și azi cred că am atins stele și nu pistrui. Era un altfel de picnic, zgomotul orașului era estompat, seară fiind mașinile nu mai circulau așa des sau poate din pricina zidului care proteja acoperișul gălăgia nu mai ajungea în toată forța ei, îmi amintesc că am auzit totuși o salvare, Andrei a întors capul spre mine și mi-a zis: Cineva are nevoie de ajutor! Bine că nu noi, am replicat. Deși se vedea clar pe fața lui că se purta ca și cum era pe o targă și aștepta din clipă în clipă să fie resuscitat. Ne-am tot imaginat detalii despre pacient și doctorii care-l îngrijeau, cum l-au dat jos cu grijă, cu frică, cum i-au pus perfuzii, cum alergau toți în stânga, în dreapta, cum i-au făcut injecția cu adrenalină și în final cum l-au salvat. Când Andrei povestea deja simțeam respirația bolnavului care-și revenise, simțeam cum trăgea aer în piept dornic de viață. Erau lumi atât de diferite, pe acoperiș era întuneric, doar lumina Lunii și a stelelor ne acoperea, pacientul era dus pe un pat de spital într-o cameră cu neon pe toate părțile, și mi se părea o așa mică discrepanță între ce era în jurul nostru și ce vedeam cu ochii minții încât i-am spus lui Andrei adevărul: De multe ori mi-am imaginat seara asta! Nu știam că va fi pe acoperiș, o simțisem de multe ori cum voia să se nască și nu reușea, și iar și iar încerca, până a reușit. După o vreme m-am ridicat brusc cu gândul că poate mama mă caută și mintea mi s-a întunecat făcându-se tot una cu împrejurul. Andrei a rămas. Aveam să aflu de la mama lui peste câteva zile că dormise pe acoperiș în frig, că nu luase ceva de învelit, și-n timp ce mama lui îmi povestea frugal în fața blocului, el făcea semne discrete să nu o cred, nu a fost frig, exagerează, eu mă gândeam cât se poate de serios că se învelise cu cerul și fusese suficient, de aceea l-am crezut pe Andrei. După care mama lui m-a atins pe creștet, s-a jucat puțin cu părul meu spunându-mi să am grijă de el și a plecat ca o boare de vânt venită din senin la fel cum și apăruse de altfel.
*
Cât de mult poate fi distorsionată realitatea de o simplă atingere? Percepția lucrurilor din jur este alta, oamenii par să nu mai existe, problemele dispar și ele, apare doar un covor roșu pe care trebuie să mergi încet și sigur și care te duce negreșit la fericire.
*
Apoi a mai fost colega mea de clasă, Carmen, care mă impresionase într-un fel ciudat într-o zi de iarnă, până atunci nu o remarcasem, stătea undeva la fereastră departe de mine, îi auzeam numele când era strigat catalogul dar niciodată nu aruncasem priviri s-o văd. Într-o zi a venit la mine la bancă, m-a întrebat ceva în legătură cu o temă la fizică, eu eram pe scaun și tot ce vedeam erau mâinile ei albe, decojite, cu unghiile roase, aproape căzute pe care le pusese pe bancă în fața mea. Priveam mâinile exfoliate, livide, nu auzisem întrebarea, nu știam ce a pățit, nu părea a arsură deloc. Am oprit-o din vorbă și am întrebat-o ce a pățit la mâini, mi-a spus că sunt degerate. Nu mai văzusem mâini degerate până atunci, bănuisem că o prinsese frigul afară fără mănuși, dar nu era așa, mâinile îi înghețaseră în casă, căldura fusese oprită sau insuficientă. Nu știu ce sentiment m-a încercat atunci, dar am rămas prietene. Într-o zi am chiulit de la școală să mergem pe o bancă din fața blocului unde stăteam, Andrei era acasă, el învăța după-amiază, ne-am așezat pe bancă și i-am spus ce ușor este, trebuie doar să tacă și să-și dorească, și după câteva minute Andrei era pe balcon. Carmen murea de râs nu înțelegea cum am făcut, poate mă înțelesesem cu Andrei ca în jurul acelei ore să iasă pe balcon, de fapt și eu eram nedumerită, știam că va funcționa dar nu știam exact cum. A doua zi l-am întrebat pe Andrei ce a simțit de a ieșit pe balcon la 11.10, părea și el mirat la fel ca mine, a spus că nu-și mai amintește că a fost, i-am zis că l-am văzut, și într-un final și-a amintit, fusese pe balcon să ia o greutate pentru exercițiile fizice pe care le făcea zilnic, dar că a mai stat puțin să privească. Nu ne văzuse, nici nu trebuia. Între timp Carmen și Andrei se împrieteniseră, ei aveau altfel de părinți care nu puneau restricții, ore de venit acasă. Carmen a dat la fizică și a luat, Andrei a dat la filosofie și a luat, și înainte de asta Andrei mi-a zis, o să vezi, eu stau și afară și o să și intru la filosofie, dă-ți seama bine, filosofie, tu nu vei putea. A avut dreptate, eu nu am dat la filosofie, dar și așa nu am intrat cu 10. Și dacă e să-i mulțumesc lui Andrei e că el mi-a povestit despre ce i s-a întâmplat la admitere când a intrat la liceu, treapta întâi. Imediat cum a început să povestească, se înroșise la față, transpira, pe frunte i se vedeau bobițe de apă, în colțurile ochilor i se vedeau de asemenea lacrimi, dădea afară din el cu toată puterea cuvinte după cuvinte, care odată ce erau rostite formau și o pleiadă de picături, nu știam ce final extraordinar va avea dar a încheiat cu: Sub mine s-a tras linie! Exact așa se rugase: Sub mine să se tragă linie. Era șocat de realizarea divină, din clipa aceea când Andrei aproape plângea dornic să mă convingă de minune, am înțeles nu doar că așa era ci mai ales cât e de ușor și nu ne dăm seama. Această atingere de vis a fost esențială în toată lamentația lui. Poate că și eu când îl scosesem pe balcon mă rugasem, nu-mi mai era clar ce fusese în dimineața aceea frumoasă de sfârșit de mai, dacă fusese simplă telepatie, dorință, rugăciune sau toate la un loc.
După care viața noastră a fost floare la ureche. Și azi când mai vorbim sau când ne mai întâlnim știm că nu noi am fost aceia.
