Carmen Sorescu 
Așteptarea este un cuvânt care trebuie analizat minuțios, așteptarea Nicolinei nu era aceeași ca așteptarea mea pe bancă sau ca a omului din stația de autobuz sau ca a pescarului. Pentru ploaie mai există: stropeală, picureală, aversă, precipitație, furtună, aralie; pentru zăpadă avem și mai puține: ninsoare, zăpadă, gheață, apoi burnițeală și grindină, între cele două. Însă așteptarea în limba română este aceeași, fie că pierzi timpul, fie că aștepți efectiv pe cineva, dar așteptarea Nicolinei avea și un regret. Tot timpul vedeam în ochii ei o carte sacră care nu se putea exprima prin cuvinte, ci trebuia să te apropii de ea, să-i privești în orbitele oculare depărtarea. Ajunsă aici, din ochii ei pleca un drum, un drum de țară, cu două urme de roți care se impregnaseră în pământul mole, urme de căruțe, de-o parte și alta a drumului puțină iarbă, fără flori, undeva mai în depărtare o fântână. Nu vedeam câmpul în preajma drumului, de fapt putea fi orice, pădure sau case, dar mie îmi dădea senzația de gol, de aceea pot să spun aproape sigur: din ochii ei pleca un drum, un drum de țară prăfuit și, dacă ridicam puțin ochii, nu-i vedeam sfârșitul, ci doar o ciutură agățată parcă de cer prevestea o fântână, din acelea care au lângă ele o cană metalică legată cu sârmă. Mereu m-a uimit acea sârmă ruginită și mai ales gestul ei împotriva hoților. Cine ar fi furat o cană cu smalțul sărit? Dacă aș fi privit din punctul de vedere al fântânii, din acel ochi al ei lucios care sătura oamenii însetați, aș fi spus la fel: din ochiul ei pleacă un drum, un drum de țară prăfuit. Și ochii Nicolinei erau ca acel fund limpede și transfigurant al fântânii. Doar în ochii ei și în inima fântânii am văzut acest nesaț de-a bea, de-a mă sătura și mai ales de a tulbura. Pe Nicolina nimeni nu o răscolea și nimeni nu o îngrijora. Era mereu calmă, transparentă și lămurită, mai ales lămurită, avea forța asta sau darul de a înțelege înainte de a avea vreo întrebare. Dar nu era vorba de apatie, nu, Nicolina era deslușirea însăși. Îmi amintesc că împreună cu soră-mea citisem în revista Femeia un articol, de fapt ea citise, eu nu știam să citesc, despre Cum să te bronzezi fără să te duci la mare. Știu că soră-mea venise cu revista afară în curte și ne-am uitat una la alta, ni se părea genială ideea. Nu am stat prea mult pe gânduri, aveam nevoie doar de niște coji de nucă verzi, ce putea fi mai simplu, coji de nuci găseam oriunde. Știam câțiva nuci pe un drum, dar era distanța cam mare și ni s-ar fi observat prea mult timp lipsa de acasă, așa că din câteva clipiri am decis să mergem la Nicolina. Nucile erau numai bine, coapte, căzuseră din coji, unele erau pe jos, altele mai verzi rămăseseră prinse de tulpini.
-Sărut-mâna, ne lași și pe noi să adunăm niște coji de nucă?
-Mamă, eu am adunat nucile, nu mai găsiți, spuse Nicolina cu capul plecat spre nucul bătrân și umbros.
-Nu, noi vrem coji?
-Ce faceți cu ele?
-Ne dăm pe piele?
-Păi de ce?
-Așa scrie în revistă…
-Luați, mamă, câte vreți, să închideți poarta după voi…
Noi ne-am dus în curte singure, Nicolina nu și-a părăsit banca, avea încredere în noi. Am cules destul de repede mai ales direct din copac, cele din copac erau încă verzi și sucul se vedea mijind maroniu, exact bronzul de care aveam nevoie. Când am ajuns acasă, ne-am dat una pe alta, trecând coaja de nucă de sus în jos pe mâini, pe față, pe picioare până la genunchi, deoarece ni se terminaseră cojile și nu am mai îndrăznit să ne ducem, oricum nu ar fi fost vreo problemă prea mare pentru că noi două purtam oricum fuste sau rochii mai lungi. Nici nu am apucat bine să ne bucurăm de realizare sau să mergem la vară-mea, așa cum aveam în plan, să-i arătăm minune, că apare mama:
-Aoleu, ce ați făcut? V-ați ars, cu ce v-ați dat?
-Cu coji de nuci…, așa scria în revistă.
-În ce revistă?
-În revista ta, Femeia.
Fiecare dintre noi aveam câte-o revistă, ghinionul mamei să găsim rețeta chiar în revista ei și nu ne putea reproșa prea multe.
-Se mai ia?
-Da…, sigur că da.
Mama încearcă cu o cârpă să ne șteargă, nu-mi amintesc pe care prima, dar știu sigur că mă ustura pielea.
-Nu se ia… v-ați dat și pe față…
-Hai în baie….
Mama a dat drumul la apă și am văzut că a făcut ceva ce nu făcuse niciodată, a pus dero în cadă. Noi eram super fericite, era totul o spumă și mama stătea rezemată și se uita la noi cum ne spălam una pe alta și ne dădea indicații pe unde să ne spălăm mai bine. Când ne-am șters am constatat că încă mai aveam pete maronii de la bronzul natural din coji de nuci.
A doua zi, am văzut-o pe mama la Nicolina, ea nu prea trecea strada la ea acasă, dar acum nu știu ce vorbiseră, presupuneam că să nu ne mai dea coji de nuci în caz că mai veneam și a doua zi. Dar nu ne-am mai dus a doua zi, pentru că a doua zi soră-mea a găsit altă rețetă, cum să faci parfum din flori de trandafiri, în sticle de lapte. Îmi suna foarte bine și asta.
Peste câteva zile, când ne-am întâlnit cu Nicolina, nu ne-a zis nimic, nu ne-a spus nimănui, nu știam decât noi patru de pe stradă și în ziua de azi a rămas la fel. I-am zâmbit în treacăt și am văzut acea urmă de regret care se desprindea din mine spre ea sau din ea spre mine, nici azi nu-mi dau seama; cert e că la mijlocul drumului, între privirile noastre ceva se contopea într-o minunată licărire. Ea poate că își deplângea copilăria, eu poate incapacitatea ei de-a nu se juca cu noi. Cred că și azi Nicolina așteaptă, așteptarea ei este tot timpul în același stadiu al germinației, la aceeași temperatură specifică când nimic nu se dezvoltă, nici nu moare, nici nu se naște, un fel de anchilozare a sorții.
