Carmen SorescuCarmen Sorescu
08.02.2019

Așteptarea e femeie (II)

Mi-o imaginam pe bunica cum că în viața ei până la mine mâncase numai napolitane din acelea în spirală, umplute cu cremă roz. Primăvara când mergeam cu ea prin grădină se oprea de fiecare dată lângă un corcoduș admirând copacul și mai ales florile, eu nu ajungeam la crengi dar ea îmi rupea una și-mi dădea să miros și de cele mai multe ori o păstram la mine în cameră într-un pahar cu apă până se usca.

Bunica mirosea a flori de corcoduș în fiecare anotimp, pentru că fericirea ei asta făcea, făcea din fulgi – flori. Iarna când ningea ieșea prin curte parcă să mulțumească cerului pentru ninsoare, avea aceste momente de singurătate când îi plăcea să se contopească cu natura, și-atunci orice s-ar fi întâmplat în curte, vreo chițăitură, vreun scheunat, chiar și-un strigăt la poartă, bunica nu le auzea. Îmi plăcea să mă duc lângă ea și să ne-ascundem împreună de tot și de toate sub această domolire care ne lua graiul; și-atunci limbajul nostru era căderea fulgilor, știam că dacă-mi pune unul pe nas o să miroasă a floricica aceea vernală. Numai că primăvara ea scutura copacii făcând petalele să cadă pe mine, acum nu mai avea puterea asta. Auzeam cum șoptea sieși: Doamne Dumnezeule! Fiecare ne știam ierarhia și câtă forță aveam. Când ningea totul se petrecea în același timp, noi două acoperite de zăpadă, fără să spuneam vreun cuvânt, ignorând ce se petrecea în afară, în concordanță cu imaginea și sunetul cerului care cădea pe noi, noi pe el, prinse în această căderea de ambele părți.

Ea nu simțea frigul și problemele iernii, ea transforma și lângă atmosfera era primăvăratică. Bunica împreună cu bunicul locuiau în aceeași curte cu noi dar într-o casă separată. Avea o cameră mare, cu sobă și o bucătărie. Camera bunicii era ca o placentă, aici mâncam toate bunătățile, întotdeauna era foarte cald și pisica care dormea lângă sobă torcea un somn lung și lipsit de griji care mă ducea și pe mine undeva într-un loc primitiv, secular. Din clipa aia mi-am dorit să fiu pisică, dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare eu spuneam: pisică. De câte ori mă duceam la ea îmi dădea compot de corcodușe, mama făcea de vișine, de struguri, și era foarte bucuroasă că numai nouă două ne plăcea și ea trăgea concluzia că semăn cu ea. Când aveam teme de făcut și nu aveam timp să trec pe la ea, venea ea la mine. Nu știu cum făcea că nu-i auzeam niciodată pașii, pe toți din familie îi recunoșteam după pași și după cum deschideau ușile, fiecare din noi aveam un sunet inconfundabil, ei bine, bunica avea freamătul copacului din fața ferestrei mele. De cele mai multe ori când vântul mișca ușor crengile și mă făcea să tresar de la masa unde învățam mă uitam pe geam, apoi spre ușă, nu știam dacă e părul sau bunica. De multe ori intra bunica cu o bucată de dovleac copt sau plăcintă cu brânză, de multe ori nu, era doar șuieratul crengilor. Îmi plăcea să stau mai mult în casa bunicilor, bunicul povestea multe despre Armata Roșie, despre nemți cum trecuseră pe acolo după doi cai, și ofițerii aceia, spunea el: Daaaa, erau ofițeri, îi recunoștea după trese, stăteau hainele pe ei drepte ca rufele pe culme iarna. I-au cerut caii și bunicul i-a dat fără drept de apel, ce era să facă, exclama el, își luase gândul de la ei că-i va mai aduce înapoi. După 2 săptămâni cine striga la poartă, ofițerii nemți, aduseseră caii înapoi și bani pentru folosirea lor. Era evident de ce stăteam la ei mai mult, la noi, în casa mare, o auzeam pe mama: Hai la tabla înmulțirii, azi aia cu 7. Și făcusem un fel de alergie pentru că deși o știam mă bătea la cap, sau: Temele de zi, caietul verde, să-l văd. Într-o seară ajunsesem când se întunecase și nu făcusem temele, mama era doar supărată că trebuie să fac temele la lampă. Se oprise curentul electric și avem o lampă cu picior înalt, alb, funcționa pe gaz. M-a așezat pe un scaunel aduse o masă mică într-un colț, nu unde stăteam la masa mare ca de obicei pentru că se împrăștia lumina. Nu eram mirată de noua situație, o acceptam firesc, mama avea un dar de-a rezolva orice problemă și de a extrage apoi tot ce era mai bun. După ce m-a așezat cu grijă, a controlat de câteva ori punând mâna pe lampă să vadă dacă e stabilă, mi-a spus: Și Eminescu a scris la lampă! Apoi a închis ușa. Eminescu devenise brusc Iuri Gagarin, un om care zburase la lampă până la Luceafăr și-napoi, și așa trebuia să fac și eu.

*

-Pe cine-o aștepta?

Întrebam eu din ce în ce mai curioasă și până la urmă bunica spune:

-Nu așteaptă pe nimeni, așa stă ea.

Eu mă uitam la femeia aceea ca la ceva molipsitor, cu frică. Când intra în curte parcă intra într-un tunel, nu știam ce făcea, ce mânca, dacă avea soț sau copii, a doua zi ieșea iar din tunel luându-și locul visceral și curat, la poartă.

Deși, bunica spusese că nu așteaptă, că așa e ea, pentru mine era așteptare pentru că eu când stăteam pe bancă nu stăteam degeaba așteptam ba pe unul sau altul. Nu înțelegeam așteptarea în zadar, la noi în curte se întâmpla mereu ceva: făta pisica, un pui trebuia salvat cu lapte pentru că mâncase boabe otrăvite, care boabe erau puse cu un rost împotriva coropișnițelor, la noi totul avea logică și explicație.

Aparent inactivă, așteptarea femeii era ca un vulcan adormit, nimeni, niciodată nu aflase forfota din adâncul ei. Având în vedere vârsta, glumele circulau negreșit, unii spuneau: Îi așteaptă pe americani. Și cred că gura lumii avea dreptate, dar nu era doar inutilitate și deșertăciune, mai era și un soi de vanitate. Poate că această ședere în inerție cândva ar fi avut o reacțiune, fie și moartea; moartea ar fi intervenit, culmea, ca o mare schimbare, ca un pas activ. Femeia devenise reper pentru străinii care întrebau un drum, o direcție, și-atunci oricine ar fi întrebat ar fi primit următorul răspuns: Cum treci de Nicolina, o ții la stânga. Sau după caz, la dreapta. Nicolina era ca stejarul secular din mijlocul câmpului pe care ce-i de la primărie îl trecuseră în ocrotirea legii, ea era acolo, ancestrală și trainică pe vânt, ploaie sau ninsoare. Dacă Nicolina nu ieșea la poartă o zi, cel mult două, toți vecinii se duceau la ea. Dacă murea un om sau se pierdea vreun animal: Întreab-o pe Nicolina era soluția și ea te putea scoate din multe încurcături.

Probabil femeia avea toate treburile puse la punct și i se ura în casă, așteptarea ei dejugată era ceva între speranță și sălbăticie, deruta. Pentru că femeia asta nu-și părăsea niciodată locul și nu se ducea pe la alții să stea de vorbă. Trecea uneori strada la noi să împartă ceva de mâncare. Însă acest gest nu era ieșit din cale afară, pentu că toată lumea împărțea, grija pentru sufletele morților era una din preocupările vitale, la fel ca aratul: când ari sau când te duci la cimitir, era pe buzele tuturor. Să te trezești la 3 noapte și să te duci la cimitir era firesc, cine ajungea mai târziu risca să se întoarcă cu pomana înapoi acasă și ăsta era chiar mare păcat. Mai vorbeau femeile între ele când tămâiau mormintele: A lu’ Zaharia iar nu s-a trezit, rămâne cu colacii neîmpărțiți.

Nicolina nu se sincroniza cu nimic din curtea ei, camerele goale, reci nu reușiseră să o atragă în simbioză pentru că Nicolina nu era așa, ea ajuta pe oricine, avea sufletul plin de ceva ce numai ea știa să ofere. Faptul că ea stătea mereu la poartă nu era o coincidență, ea aparținea tuturor oamenilor, copacilor, turmelor, întregului sat, eu una, cel puțin, când o vedeam acolo liniștită, pe banca ei știam că totul e bine. Nicolina chiar asta făcea, ocrotea.

Așteptarea femeii era mai mult o reluare, un fel de perpetuare, făcea și ea ce făcuseră părinții și bunicii ei, un mers cu spatele înapoi în viață spre întinerire. Adevărul e că nici nu știu dacă s-a născut sau a murit vreodată, o știu de când lumea.

1.654 cititori