Așteptarea e femeie

I.

Nu știu cine e această femeie care apare din senin în camera mea și nu pot face altceva decât s-o privesc îndelung din pat, ca într-un vis în care nu mă pot mișca. Se desprinde de mine destul de greoi, așa cum ai decortica cu degetele o portocală în vederea consumului, uneori chiar e greu.

După cum e îmbrăcată, pare totuși o femeie normală, mai degrabă din acelea care stau tăcute și cu capul în jos pe la ușile bisericilor. Sfiită și plină de umilință, parcă dezonorată în gestul ei tainic. Foile sunt capcane menite s-o atragă pe necunoscută la masa de scris: Albul. Adâncul. Nevinovăția. Prihănirea – hrana favorită. Pun momeala asta de ani de zile și când încep contracțiile spastice, cu toate arderile inerente, felul ei de-a fi se schimbă. Hainele cad de pe ea într-o năpârlire fatidică, aproape profetică, apar altele noi, aurii, eșarfa care-i acoperea părul și-a smuls-o fără milă și-n locul ei a apărut o tiară ușoară care-i stă deasupra capului ca fulgerăturile în luna august. De cele mai multe ori se întoarce și-mi aruncă o privire arogantă, bucuroasă că nu mă pot mișca. E mută, alunecoasă, vicleană; de cele mai multe ori înghite victima întreagă, de frică să nu-i scape, apoi o vomită, nu pentru a hăitui încă o dată, ci pentru a mărunți și a digera mai bine.

Așteptarea poate omorî în o mie de feluri, nu e ca o cursă de șoareci. E un fel de cursa cursei, și spun asta, pentru că atunci când eram mică bunica a pus în hambarul cu grâu o cursă pentru șoareci în care și-a prins pisica un picior din față.

Bunica, Dumnezeu s-o ierte, nu a fost ca toate bunicile din cartier, nu avea tristețea aceea imperturbabilă și tăcerea izvorâte din singurătate sau muncă, care se citesc pe chipurile femeilor solitare și bătrâne pe care le vedem stând pe bănci pe la porți, așteptând neașteptarea. Aceste femei au ceva din negura timpului, se contopesc cu necunoscutul, bunica era altfel, se contopea cu treburi și mai ales cu mine când dormeam împreună.

Aveam, însă, o vecină care era exact așa, stătea cu orele pe banca de la stradă. O vedeam mereu atunci când și noi ne luam locul nostru, pe banca noastră, la poarta noastră, obiceiul era contagios nu se știe de când, nu scapă nimeni de boala asta, și spun așa pentru că unora le plăcea să stea pe la porțile altora

Bunica nu se îmbrăca cu haine închise la culoare, așa cum făcea majoritatea de vârsta ei, doar la înmormântări se îmbrăca în negru, în restul timpului se îmbrăca colorat, îi plăcea să trăiască, în sensul că duminica se ducea în vizite, la sora sau la cuscra ei. Avea o geantă din piele maro, care azi ar fi foarte scumpă, mică, pătrățoasă, cu barete foarte scurte, cât să intre mâna pe sub ele. De câte ori mergeam la rude, inevitabil mai avea și o sacoșă de care țineam amândouă, pentru că era foarte grea, în care pusese diverse produse din curte, ouă, lapte, brânză, roșii, pentru că, nu?, mergeam în vizită.

Într-o zi am iești amândouă până la poartă și vecina noastră de peste drum era pe bancă chiar în fața nostră, ca de obicei. Dacă cineva, și azi, m-ar pune să desenez strada acestui sat, din reflex aș desena această femeie așteptând acolo pe locul ei congenital.

-Și azi dimineață era la poartă.

Vorbeam eu aproape singură, dar vădit mă refeream la vecina din fața noastră pe care o mai văzusem cu câteva ore în urmă, bunica nu spunea nimic.

-Pe cine-o aștepta?

Bunica continua să tacă, ea zâmbea mereu, avea un zâmbet nedezlipit și o mulțumire a ei indescriptibilă, o stare de bine care venea din ea, prin vene-i curgea fericirea și, de câte ori mergeam de mână cu ea, simțeam încântarea ei ca pe-o sfințenie pe care mi-o transmitea prin simpla atingere a degetelor.

De atingerea asta îmi amintesc într-o seară, era întuneric demult, veneam de la cumnata ei, care nu stătea departe, dar casa ei era pe o străduță lăturalnică, nisipoasă, era atât de liniște, încât auzeam nisipul sub picioare. De obicei nu era așa, câinii lătrau, tot felul de zgomote, animale domestice care nu voiau să mai stea închise după o zi de libertate în câmp. Cerul era extrem de senin, părea înghețat, neprietenos, fisurat atât cât să-i simt frigul, deși era plină vară. Când am ridicat capul atât de mult s-a impregnat în mine imaginea lui, încât și azi o țin minte, cerul din seara cu fantoma. De obicei, circulau oameni pe acolo, în seara aceea, nu. De obicei și soră-mea era cu mine, în seara aceea, nu. Și mai ales bunica de obicei lua cu ea un toiag, să ne ferim de câini, în seara aceea, nu. Totul sticlea, lumina rece cobora atât de jos până la mine, și de multe ori am ridicat capul spre cer, ca și cum aș fi simțit că se întâmplă ceva. Dar mai ales îmi era frică de liniște, animalele presimt pericolul și tac, așa eram și eu în seara aceea, tăceam lângă bunica. Ea nu prea era vorbăreață de fel, dar în seara aia, cu atât mai mult tăcea.

Eram în perioada de feți-frumoși, zmei, iele, zâne, de povești cu tot felul de personaje mitice, deja localizasem scorbura imensă a unui copac unde soră-mea zicea că se ascunde un balaur, și joia, și numai joia ieșea să fure fete de 14 ani, dar, tot ea spunea, să stau liniștită că nu mă încadrez cu vârsta, pentru că sunt prea mică.

Continuam să mergem și în fața noastră se vedea o siluetă înaltă, albă, aproape șerpuind. A fost prima și ultima oară în toată copilăria mea când mi-a fost frică. Am luat-o pe bunica de mână, brusc și am strâns-o, ea tăcea. Odată cu atingerea, mâna ei nu transmitea doar căldura, ci îmi încredința ceva, ceva ce nu se putea spune în cuvinte, ceva ce nu mai văzusem sau simțisem vreodată. Bunica îmi remitea o dovadă, și voise să știu clar despre ce e vorba, să nu mai am dubii vreodată, ea îmi preda o ștafetă chiar atunci în clipa aia.

Silueta înaltă a trecut pe lângă noi lăsând un val de frig, o stranie boare rece, nu a răspuns la bună seara când am salutat, bunica nu a salutat, mergea încet ca în transă, nu se grăbea, deși era târziu. Am întrebat-o :

-Cine a fost?

Ea răspunde după un timp tot cu o întrebare:

-Cine?

-Abia atunci am înțepenit, tot cerul acela rece căzuse pe mine și mă împietrise.

-Cum cine a fost? Femeia asta care a trecut pe lângă noi.

Și bunica continua să spună:

-Care femeie?

Și după cum se comporta de ciudat am avut impresia că era în strânsă legătură cu fantoma și că nu trebuia s-o fi văzut-o, și că ea, bunica, repara greșeala fantomei.

Am întrebat iar:

-Cum nu ai văzut, femeia aia care aproape ne-a atins și nu a răspuns la bună seara, când eu am zis.

După o tăcere de câteva minute, ieșeam cumva la lumina unui bec stradal, lucrurile parcă se umanizau, ea a zis:

-Aaaa, era de aici din câmp.

Câmp era un cartier nou care fusese construit pe câmp și așa îi rămăsese numele.

Am ajuns acasă și i-am spus lui mami că ne-am întâlnit cu cineva și mai ales am spus-o pe bunica, că nu vrea să recunoască. Bunica auzea toate astea și spune într-un final mamei:

-N-a fost nimeni, am zis și eu așa, că mă tot întreba.

Dacă ea ar fi spus da, a fost cineva dar nu cunoșteam, mă calmam, așa că m-am dus la soră-mea să-mi noteze să nu uit niciodată: Manuela, 5 ani, întâlnirea cu fantoma.

Bunica avea uneori o privire ciudată, dată poate de ochii albaștri pe care eu nu-i moștenesc, încât reușea calm și iubitor să-mi transmită ce și-ar dori. Eu în viața mea nu i-am spus bunicii nu, indiferent ce treabă mă punea să fac, avea o putere din alte lumi pe care mama și nicio altă femeie până azi nu au avut-o asupra mea.

(sursa foto: fineartamerica.com)