Anul 1

Și ce era grav, nu că-l visam, pentru că-l mai visasem în ultimii ani, dar de câte ori mă trezeam spontan din cauza unor sperieturi, pisicile vecinilor, o muzică foarte tare sau un plânset de copil la miezul nopții, ei bine, de fiecare dată la aceste ieșiri precipitate eram cu el, mă trezeam de lângă el, asta începuse să mă neliniștească în ziua aceea de iarnă când ningea, ningea atât de mult încât casele se confundau între ele, străzile la fel, oamenii erau identici cu capetele în pământ, încât de la fereastră totul părea o capcană.

Orașul era mai alb decât visul din care abia ieșisem, stăteam în mijlocul ceții, ceața aceea inevitabilă care se lasă după fiecare iubire și nu mai vezi decât la câțiva metri în față pașii deja blocați și sufletul cât s-ar fi stârnit rămânea încurcat.

De la o vreme eram cu el doar în acest balon al visului, chiar așa mă simțeam când mă trezeam, ca ieșind dintr-o capsulă care mă transporta. Și mereu mă întrebam: Ce-ar fi dacă mă ridică? Într-unul din vise fusese chiar așa: eu eram în balonul meu undeva, nu știu, nu vedeam în jur, mă ridicam și, la un moment dat, a apărut el în balonul lui, mai sus decât mine, și ca să pot intra în balonul lui el mi-a coborât o scară, de care ținea cu ambele mâini, de-acum urcam pe scară spre el și atunci m-au trezit pisicile.

La fel mă trezisem acum, spontan, dintr-un somn noduros, ca și cum aș fi ieșit din niște scutece strâns legate, oricum din ceva de unde trebuia să dau din mâini și picioare ca să mă pot elibera și abia când conștientizam clipa atingerii patului, când ochii se deschideau cu orbitele mărite preț de câteva secunde și-mi spuneam: M-am trezit, m-am trezit, abia atunci visul mă smulgea și mai mult înapoi.

Draperiile erau încă trase, întunericul se furișa discret spre ușă ca o fată virgină care fugea de-acasă, avid și totuși fricos, parcă ar fi încercat mai întâi cu mâna dacă arde sau nu. Un ciripit moderat, stăpânit se auzea de parcă ceva reținea trilurile, un fel de graniță și boală în același timp, mai exact era acea ciocnire inerentă dintre zi și noapte, când în aer se simte încordarea, strădania, la ora aceea când fecundarea dintre lumină și întuneric era mai acerbă, visul mă inhala și până la urmă-i cedam ca o mireasă care abia aștepta străpungerea lui. Eram înapoi în vis, îi vedeam iar fața zâmbitoare, ochii verzi, știam că era tot ce putea face pentru a fi împreună.

Visele de acest fel nu aveau nimic special, eram doar împreună și atât, nimic mai mult. Și totuși, se repetau în același mod cu precizie, de 3 ori pe săptămână se întâmpla să fiu trezită subit și să mă trezesc de lângă el, apoi sforile erau trase ca să revin la vis, în starea de amorțeală eram într-adevăr o păpușă de lemn ale cărei mâini puteau fi îndreptate după cum dorea el.

Mă bucuram că mă trezisem și eram singură, priveam cum ningea, ningea într-un fel fără judecată și asta mă deprima. Lipsa de coerență a naturii îmi albea și mie felul de a fi, la prima oră a dimineții mergeam în sens opus ființei mele, ca atunci când întorci limbile ceasului. Cât aș fi încercat, ceasul era în sens contrar dorinței mele, dacă nu reușeam sincronizarea cu bunul mers al lucrurilor nu rămânea decât să-l strivesc. Ceasul, în cazul meu, nu era un instrument de măsurat timpul, ceasul era el. El ticăia, el dădea ora exactă în viața mea.

Cu ani în urmă, mi-am construit o arcă, în care am pus tot ce se putea pune pentru a putea începe anul 1 din nou. Am luat și câteva amintiri, mi-am zis, să am un răsad de rezervă. Totul s-a întâmplat aproape inconștient, fără îndemnul nimănui, simțeam sfârșitul aproape, apele tot creșteau, sufocarea era iminentă. Începusem, totuși, construcția vasului încă din primele zile când l-am cunoscut, conștientă fiind de răul care-mi va fi provocat de o eventuală despărțire, mi-am făcut provizii din orice era posibil. Spre deosebire de Noe, care și-a luat cu el familia, perechi de animale, păsări, eu nu am luat nimic din toate astea, eu am pus de-o parte cuvintele urâte pe care mi le-a spus, le-am așezat frumos pe pagini albe, fiecare având propria cămăruță să poată respira în voie, să trăiască cât mai mult. Aceste cuvinte urâte m-au hrănit tot drumul și acum am eșuat într-un loc frumos, înalt, unde se află o grotă de la a cărei breșă totul pare o câmpie verde… Tot timpul mă întrebasem cum va fi arca mea, din ce material va fi făcută și, mai ales, cât timp îmi va lua s-o construiesc. Întrebările mă inundau rând pe rând: Dacă aș sculpta, pe ce aș ciopli? Aș face din lemn, din piatră sau poate din carne vie? Dacă aș desena, pe ce aș așeza vela? Pe nisip, pe hârtie sau pur și simplu aș trece cu degetul pe luciul corpului meu care se întrevedea și el undeva în larg? Dacă aș fi scris, pe ce aș fi așternut literele sau poate le-aș fi lăsat acolo cuminți în vene?

Într-o zi m-am trezit pe bordură, speriată de toate gândurile astea. Voiam să-l scot din mine cu orice preț, cât ar fi durut, cât ar fi costat, eram dispusă să plătesc, să mituiesc îngeri sau diavoli.  Așa cum Dumnezeu s-a supărat pe oameni și a curățat Pământul prin potop, la fel făceam și eu, iar arca mea s-a născut inevitabil și mai ales s-a născut din mine. Eu sunt propria mea arcă. Carnea în care el mi-a bătut zi de zi cuie să fiu cât mai rezistentă, fisurile pe care le-a acoperit cu mocirlă astfel încât să nu mai răsufle iubirea pe la niciun colț, a muncit la toate astea aproape un an și acum, iată-mă într-o frumusețe crudă pregătită pentru orice furtună, pentru orice adâncime.

Dumnezeu nu e perfect, doar cei care cred în El tind să fie! Numai cu ajutorul oamenilor Dumnezeu devine perfect și invers. Trăim în simbioză, două specii diferite care au nevoie una de alta, contactul oferă protecție, curățare, polenizare. Interacțiunea aduce beneficii de ambele părți și în acest tip de conviețuire nimeni nu e rănit, chiar dacă una este mult mai puternică.

Îmi amintesc de fetița mea, nici nu începuse bine să meargă și din când în când se oprea și săruta pământul. Îl săruta, râdea veselă ca de-o poznă, ca și cum am prins-o la fața locului făcând o ghidușie interzisă, apoi se întorcea la mine îmbrățișându-mă. De partea cealaltă a traseului ei de mers nu se afla nimeni vizibil, dar din senin ea, cu regularitate, avea această purtare, parcă de mulțumire, cu atât mai mult cu cât nici nu vorbea pe vremea aia. Ani de zile a făcut asta, până la vârsta de șase ani, apoi când a mai crescut și ajungea mai sus, mâna mea sau a mamei, la fel, le săruta uneori, fără motiv. Cu timpul, legătura asta indescifrabilă cu pământul a ajuns să nu mai fie la vedere, acum se rușinează, știe că este privită și nu mai face aceste gesturi, i se pare că râde cineva de ea. Între mine și mama nu face deosebire, în actul ei de venerație noi două eram asimilate  aceleiași plămădiri, pământul și carnea erau la fel. Alte persoane din familie nu au avut niciodată privilegiul acestei întâlniri sacre. Mama mereu plângea când îi săruta mâna: Spune și tu, Carmen, ce ne facem cu ea, de ce face așa? Nu răspundeam niciodată pentru că nu știam, doar ridicam din sprâncene. Când e mic, orice copil poate lua drept mamă pe oricine dacă i se spune: Asta e mama ta! Bunăoară, dacă i-aș fi spus: Te-ai născut din Pământ, ar fi crezut, nu ar fi făcut vreo deosebire.

Cine trăiește în simbioză cu Dumnezeu crește altfel și are o conduită diferită. Călugării, de exemplu, au case diferite, haine diferite, mâncare diferită, cu totul și cu totul alt mod de viață.

Cel mai la îndemână este să trăiești în acest timp de mutualism cu beneficii reciproce, cu un copac, de exemplu. El oferă fructe, umbră, omul oferă apă și curățare de insecte, crengi uscate. Dar copacul nu se poate ține după mine oriunde merg, așa că mă reîntorc eu la el. Exemplul nu este utopic, oamenii chiar au trăit în copaci cândva. Pe Dumnezeu însă îl putem lua oriunde, și chiar dacă unii îl tratează ca pe un mărunțiș, o chestie pe care dacă o pierde nu se apleacă să o recupereze, este pentru că, de fapt, acest mărunțiș este ca un fel de hematie, nu o pierzi niciodată, aplecarea devine un gest de politețe și recunoaștere.

Cu cât crezi în Dumnezeu, cu atât el se mărește și vine mai aproape, ca și cum ai sufla într-un balon, la un moment dat te ridică. Vi s-a întâmplat? Mie, nu. De ziua de naștere a fetiței distracția principală e umflatul baloanelor. Are un prieten care vine mai devreme să o ajute, unul umflă, altul leagă, apoi ei le prind în curte prin toți copaci. Se întâmplă să se spargă multe, mai ales când bagă aer prea mult. Mereu îmi spun să fiu pregătită, știu că se vor sparge și tot mă sperii. Apoi se sparg și cele agățate, ori din cauza soarelui, ori se ating de țepii trandafirilor, astfel că uneori, când îmi e lumea mai dragă, mai plesnește unul, mă sperii și atunci, mai rău, pentru că de data asta nu mă aștept. Când eram eu mică și părinții îmi făceau ziua de naștere, tata era cel care umfla baloanele, eu țineam și mama lega, el  îmi spunea mereu: Ai grijă, să nu te ridice! Vezi, dacă te ridică, sunt căpițele de trifoi  în grădină, te dai jos acolo, și râdea. Culmea e că nu-l credeam deloc, așa mică cum eram știam ce e pericol și ce e glumă, dar totuși mă întrebam: Ce-ar fi dacă mă ridică? Așa cum spunea el: Fetițo, uite ai 10, ai curaj să le ții pe toate, hai încearcă. Niciodată nu am avut curaj să alerg cu 10 baloane în mână. După care mă pierdeam în imaginație și reverie, mă duceam undeva foarte sus, deja priveam în jos spre tata, zburam peste case, lin, foarte lin să nu deranjez, aici era plutirea de fapt, în acest: Ce-ar fi dacă mă ridică?

(sursa foto: pinterest.es)