Carmen Sorescu
Ankh – sau crucea egipteană! Este interpretată în mai multe feluri, unii specialiști o văd compusă dintr-o lacrimă așezată peste litera T, alții ca reprezentând uniunea raiului cu iadul sau uniunea femeii cu bărbatul, literal înseamnă viață, suflet sau mai degrabă însuflețit; după care rămâne să împărțim viața în etape, pe lângă cele 12 stagii ale vieții pe pământ mai avem și viața de dincolo de moarte pentru care oamenii se ocupă foarte intens. Ceea ce îmi este foarte clar este că acest obiect misterios este cărat în mâini doar de zeități. De mai bine de 20 de ani am primit de la un amic care fusese în Egipt un pandantiv de argint cu pietre mov, deoarece movul era culoarea lui preferată, pe care, de altfel, nu l-am purtat niciodată, având deja o cruciuliță de la mama pe care nu aș fi schimbat-o pentru nimic altceva dar totuși bijuteria o am și azi și de câte ori deschid cutia cu podoabe negreșit mă întreb despre ea: de ce această formă? Mai știam că și zeitățile mesopotamiene poartă în mâini un fel de poșete, care la fel, simbolizează ceva, fertilitatea, exaltarea, mișcarea, până aici nimic straniu, peste tot în lume zeii seamănă viața, în civilizațiile mesoamericane entitățile cerești au în mâini și ele niște valize mici, în Turcia la Göbekli Tepe idem. Și mă întrebam: ce tot cară ei prin toate inscripțiile?!Literatura de specialitatea dă tot felul de răspunsuri care mai de care mai bizare, cum că ei ar fi adus ADN-ul uman, semințe de conifere sau că ar deține echinocțiul și solstițiul, praf magic (la olmeci), harta cerului, dar și sufletul, esența existenței, poate o ștampilă cosmică sau, de ce nu, un fel de pașaport care autentifică că sunt zeități. Cert e că peste tot în lume reprezentanții cosmosului poartă genți! Sau diverse obiecte cum ar fi: chei, baghete, inele, toiege! Aș zice că ar fi cât se poate de normal să aibă ceva la ei de drum😊
Dacă, din punct de vedere al zeităților destinul este clar, ei din toate timpurile trasează drumuri ci mai ales drumurile altora, pentru muritori el devine ușor deșănțat, cu vicii de procedură 😊. „Problematica” destinului a fost de când lumea pe mâna multor filosofi, preoți, lingviști etc, încurcătura lui rezidă din simplu fapt că, deși îi știm definiția, că e hotărât dinainte, în special de forțe supranaturale, nu ne vine să credem și nu abandonăm lupta contra definiției. Dacă acestui cuvânt, destin, nu i s-ar fi atribuit aceste necunoscute, divinitatea, forța naturii vs. cineva, ceva sau mai știu eu ce alt lucru care nu poate fi știut și stăpânit lucrurile ar fi fost mai simple, așa ne legăm de valori tainice și necunoscute pentru a ne explica într-un fel, mai ales, eșecurile. Fără să cunoaștem discutabilul destin putem trăi bine mersi, chiar putem lua în derâdere această găselniță, mai mult filosofică, mai mult pentru petrecerea timpului liber, poate pentru asta a fost inventat. Destinul devine astfel un foc de tabără unde mulțimea se strânge pentru a se delecta. Numai cine are timp la dispoziție se gândește și scrie despre destin. Așa m-am trezit în dimineața această, cu o replică dintr-un film: regele e mereu singur, nu are prieteni; și dacă regele domnește absolut așa cum se presupune că ar face și destinul, regatul lui ar fi viața mea, spre exemplu, și ar face tot ce dorește cu ea, dar nu e deloc așa, și eu am anumite alegeri. Sau dacă mă gândesc la: Habent sua fata libelli (lat.) cărțile își au soarta lor – Terentianus Maurus, „De littersi, syllabis, pedibus et metris”, 258: „Procaptu lectoris, habent sua fata libelli” – „Încăpute pe mâna cititorului, cărțile își au soarta lor”, la fel destinul, încăput pe mâna mea, la rândul lui, paradoxal, are destinul lui. Destinul nu trebuie să-l privesc combativ ci trebuie să-l trăiesc cu mijloace simple, să fiu sinceră cu mine însămi, iată o armă colosală, să fiu sinceră cu semenii, iată un arsenal. Doar conștiința mă pune la zid, singură în pielea goală trebuie să ies cu mâinile curate, trebuie să mă nasc din nou și din nou, din ce în ce mai pură.
Exemplul cel mai la îndemână este teoforicul Tutankamun – Tut Ankh Amun (imaginea vie a lui Amun, Amun în greacă este echivalentul lui Zeus), colocvial Tut, precum filmul de pe Netflix, numele acestuia se găsește scris exact așa (cu cele trei cuvinte despărțite de spațiu) pe mormântul lui, dar după cum știm, faraonii aveau câteva nume. Tutankhamun nu este numele oficial, ci un nume personal, familial; el este totuși ales să fie folosit pe inscripțiile din mormânt, nu știu dacă neapărat datorită cheii vieții din interiorul lui. În limba română, când mă refer la Ankh ar trebui să mă refer la feminin pentru că înseamnă viață, mă repet că era purtată doar de zei dar mai sunt imagini când este oferită de divinități faraonilor ca semn că ei sunt aleșii și protejații. Ca o mică concluzie cheia nu este niciodată posedată de oamenii de rând, nici azi după câteva mii de ani nu știm și poate că e mai frumos să trăim fără să știm cum va fi mâine, cred, mai degrabă că stăpânirea ei ar fi fost marea tragedie a umanității. Poate că destinul prin misterul lui nedescifrat încă este natura vieții, ce ar fi fost să știu câți copii am, cu cine, când mor? Mă pun în situația asta: dacă atunci când s-ar fi emis certificatul de naștere cineva mi-ar fi dat și lista cu evenimente, măcar majore, din viața mea, desigur, ca inevitabile, cum ar fi fost? Cuvântul destin nu ar mai fie existat, nimeni nu mai filosofa pe tema lui, era epuizat deja prin simpla hârtie. Cum aș fi trăit?
