Anitta (II)

Atunci pentru prima dată am țipat, cum adică se recunosc, faptul că el îmi spusese și că aflasem că voi deveni ca el, a spus simplu, da. Mă gândeam dacă nu cumva boala nu se lua chiar în momentul în care aflai, că dacă nu afli nu te contaminezi, poate și de asta era interzis să se spună, torțarul era chiar un criminal, în acest caz.

M-a rugat să nu mai țip să nu mai vine careva să-l vadă și să-l denunțe la spital. A denunța la spital nu-mi suna bine deloc, părea mai mult o închisoare decât spital, și după toată zăpăceala am întrebat simplu: Este vreun leac? A spus că da, și că a așteptat mult timp ca eu să plec după Anitta și să-i ies în cale.

Aceștia sunt învingătorii, cei care-și fac lumina proprie. Cei care se întorc înapoi în sinele lor. Părăsit și de-acum hrănit. Torțarul mi-a spus că avem șanse să trăim normal, că toată mocirla existenței inutile va dispărea dacă-i ascult sfaturile, că am putea construi un ceas mai performant decât cel din camera alăturată, care într-adevăr era primitiv, orice copil l-ar fi putut face, dar ce era aici important era că trebuia să te ții de treabă, să fii serios, să nu uiți, să fii fidel ca unei rugăciuni, altfel pierdeai la propriu timpul, de aceea oamenii aveau încredere în el. Așa cum muezinii se urcă în fiecare zi în minaret să strige la rugăciune, el spunea de altfel, se va lumina în curând, iar pentru asta rugăciunea de mulțumire trebuia spusă mai întâi; la fel făcea torțarul, aprindea prima făclie pe drum și apoi oamenii veneau după el, cei care se grăbeau stăteau în spatele lui, dar nimeni nu avea voie să facă din munca lui, totul era cu un rost.

Casa torțarului nu era foarte mare, era camera cu ceasul, unde era lumină permanentă de la focul de care el avea grijă să nu se stingă niciodată, era cumva cea mai ascunsă dintre camere, greu ajungeai la ea, apoi acest vestibul de la ușa principală unde și stătusem de vorbă, îmi imaginam bucătăria pe care încă nu o văzusem și dormitorul care se vedea ușor prin ușa întredeschisă.

Eram obosită, însă nu-mi era deloc somn, mi se părea contradictoriu ce spunea el și deodată îmi pierdusem încrederea aceea oarbă pe care toată lumea o avea față de el. De aproape torțarul era un bărbat foarte ciudat, trăsăturile palide, riduri pronunțate în jurul ochilor, părea cu fața curată, bărbierit sau poate nu mai avea păr deloc sau poate nu vedeam foarte bine, își pusese pe el o cămașă albă și de acum lumina din el se reflecta altfel ca pe vremuri când aveam veioze înalte cu abajur de pânză, puțin estompat.

Ar fi trebuit să plec, se făcea seară, adică venea acel moment când alt om trece pe drum și stinge torțele, cel care sufla în ele, la fel, nu era oricine, tot un om instruit dar pe care eu nu-l cunoscusem, neaflându-mă niciodată pe stradă la ora aceea. Numai strada principală se lumina sau ce mai știam că era strada principală, în rest, alte stradele laterale nu, niciodată. Când eram mică îmi amintesc cum oamenii de pe aceste stradele se luptau cu zăpada, aici nu intrau mașinile de curățat și ei își dădeau singuri zăpada cu lopețile de-o parte sau chiar mergeau prin ea când se grăbeau și făceau urme iar cei care veneau din spate la fel făceau iar urme și încet, încet se contura o potecă, apoi chiar se bătătorea și se făcea un drum, un drum mic dar atât cât să vezi. Acum era lupta cu bezna, și la fel, oamenii mergeau unul în spatele celuilalt până la strada principală și curios era că se vedea o dâră de lumină, cețoasă, dar atât să depistezi drumul și să ieși la liman. Exact la asta mă gândeam când torțarul îmi spusese că împreună putem rezolva o parte din probleme, auzisem de aceste grupuri de oameni care ieșeau din case deodată special să meargă toți unul în spatele altuia, dar nu fusesem niciodată într-un astfel de grup, văzusem numai cum ieșeau de pe stradele spre strada luminată și într-adevăr dâra de lumină se pierdea mult în spatele lor dar nu ținea foarte mult, se disipa repede, întunericul o mânca.

L-am întrebat dacă ar fi de acord să mergem pe partea cu soarele, acolo unde se duc toți în excursii, și a zis că de ce am merge, excursiile nu erau decât pentru 3 zile, nu se aproba mai mult, pentru ce atâta drum, făceam câteva luni, și cine știe ochii, poate am fi orbit, pentru că auzisem de cazuri asemănătoare. Mai bine era să rămânem locului, să rezolvăm aici problema, cu cât depărtarea e mai mare nu mai vedeam bine problema, spunea el, și așa și era. Cei care plecau în excursii atunci când se întorceau nu-și mai recunoșteau casele în care locuiseră, era nevoie de ceva vreme să-și revină, dar își reveneau, îşi recunoșteau cu greu familia, vecinii. Și totuși, oamenii se duceau în aceste excursii, mulți, foarte mulți, iluziile sunt multe și mari, completa el, iar riscurile pe măsură. Să stăm acasă, aici la mine, mută-te cu mine, a spus el dintr-o dată. Am râs, la tine aici nu am ce mânca, nu vezi, nu ai nimic, nici măcar farfurii, de fapt da, puse poate prin sertare, din ce m-aș hrăni și el spus atunci, pentru prima dată atingându-mă pe frunte, că atunci când începi să luminezi nu mai ai nevoie de hrană, brusc, stomacul nu mai cere, e deja foarte plin. Mi-am văzut fața în ochii lui câteva secunde în timp ce se apropiase de mine și cât timp mă atinsese din degetul lui ieșiseră scântei mici, aproape jucăușe. Ce sunt astea, luminile astea care s-au desprins din mâna ta, acum ele erau prin cameră și se plimbau grupate, ca niște insecte, nu se desprindeau una de alta. Ce să fie, nu sunt celule mele, sunt ale tale, ele s-au lipit de degetul meu. Știam asta demult, a continuat el, de când te-am văzut acum câțiva ani pe drum, simțeam cum vii, cum te desprinzi, cum în urma ta celulele fugeau spre mine, atunci am râs, deși nu mă văzuseși niciodată de aproape, niciodată nu vorbisem, corpul tău știa deja ceea ce tu habar nu aveai. Și mă tot miram de ce-mi spune toate asta abia cum, evident dacă mi-ar fi spus de pe drum nu aș mai fi fost acum aici, iar din toate astea înțelegeam că mimase totul, bolul de lumină, durerea de pe drum, panica, graba, faptul că nu știa ce e cu el, ba da știa, știa demult, ce are sau de ce suferă. Când l-am întrebat cum se cheamă boala, s-a uitat lung la mine, trist, puțin uimit că întreb, nu e boală, nici măcar nu se ia, așa cum crezi, e altceva, e un fel de metamorfoza a ta, o întoarcere la tine, la lumina din tine care a fost mereu dar nu am văzut-o atât cât timp era soarele pe cer și aveam de toate, plante, fructe, mâncare, acum e altceva, corpul își știe singur drumul. Mă gândeam că oamenii de pe partea cealaltă ar fi putea fi avertizați să știe să nu vină pe aici, totuși să rămâi mut și fără să mai gândești nu era de dorit, eu una nu doream asta, să devin o torță pe un drum oarecare, să luminez la infinit fără un scop, sau mai ales fără să știu, fără conștiință.

E trist, dar așa cum am spus noi avem o șansă, spunea torțarul, să trăim aici, împreună, fără a fi pe drumuri, lămpile străzii, însă trebuie să crești, acum ești mică, dar e bine să stai aici, ca și cum am fi logodiți și când vine timpul să fim împreună, doar așa se poate stinge lumina din stomac, unul cu ajutorul celuilalt. Nu e chiar simplu, îmi spuneam, dar dacă nu se stinge și se întețește, era una din întrebări, pe care i-am și pus-o și a zis, că așa ceva e imposibil. Același semn pe frunte nu face rău, stinge, slăbește, epuizează, am putea trăi mult și bine așa ucigând în noi ceea ce suntem… îl auzeam vorbind în surdină în timp ce am intrat pe ușa întredeschisă să mă așez pe pat, somnul mă cuprindea din toate părțile mai ceva ca bezna, dar m-am întors spre el și i-am zis, oamenii nu mai visează de 20 de ani, din cauza lipsei totale de melatonină, visele nu mai scurtcircuitează, iar tu ce spui acum îmi pare că povestești un vis. A intrat după mine întrebându-mă foarte cald și mereu bunătatea lui ieșea din el îl înconjura mai ceva ca aura bolului sau da, poate că da, de acolo venea și asta, mi-a spus că are un om-lampadar în cameră dacă vreau îl atinge să lumineze și nici măcar nu am apucat să spun ceva pentru că el deja atinsese ceva într-un colț al camerei care semăna, ba nu, chiar era un om, îmbrăcat în alb, cu capul atârnând în jos, nemișcat ca o stană de piatră și lumina destul de frumos. M-am uitat pe toate părțile la el, eram convinsă că nu mai puteam dormi deloc sau cel puțin nu în camera aia cu un om mort. Nu stau aici cu un om mort, i-am spus, nu, nu e mort, doar că nu au parteneri, dacă avea acum era fericit la casa lui. Îmi era din ce în ce mai clar că de asta mă adusese la el, dar el nega, spunea că și pentru mine, că mai devreme sau mai târziu așa voi ajunge, și deja mă simțeam prost, oare trebuia să-i mulțumesc că într-un fel mă luase din orfelinat? Omul-lampadar era femeie, constatasem și nu înțelegeam de ce nu era partenera lui, de ce era acolo într-un colț, căzută în lâncezeala asta sau orice ar fi fost sau poate că fusese și se plictisise de ea și o pusese efectiv la colț. Mi-a spus că nici vorbă, că asta se simte de la mare distanță, așa cum m-a simțit pe mine, că așa zisa mumie nu reacționează la stimulii oricui, doar anumiți, rari, de altfel foarte rari, de aceea străzile din localitatea vecină era plină de oameni-torțe, iar el spunea că am avut noroc amândoi că putem împărți același pat acum și mai ales că el nu e mut, că muțenia lui depinde de șederea mea acolo.

Apoi am adormit, spate-n spate, și era ca și cum simțeam căldura unei sobe iarna când vii de-afară și te lipești brusc de teracotă, la început frige, dar apoi căldura trece în corp și te obișnuiești, pentru o vreme devii ca ea  și nu mai simți ca la început, așa mă obișnuisem acum, dar cel mai mult nu căldura care emana mă neliniște ci partea cu mireasa în devenire.

Când m-am trezit el nu mai era lângă mine, m-am gândit că s-a dus să aprindă torțele, i-aș fi luat casa și sertarele la scotocit, dar la prima plimbare prin camere nu părea să fie nimic deosebit sau anormal, poate doar o diademă într-un sertar care părea sau chiar era de bună calitate, poate moștenire, poate investiție, poate furată, cine știa, și câteva fotografii cu partea umbrită a Pământului, dar mai văzusem cu câțiva ani în urmă.

M-am uitat la ceas şi umbrele pe perete spuneau că nu e târziu, nu m-am grăbit, prin urmare, dar surprinzător era că nu-mi era foame, iar pentru mine prima masă era cea mai importantă, iar asta spusese el era primul semn, lipsa foamei, m-am uitat speriată la burtă dar nu aveam nimic. Ar fi fost bine să plec, dar să plec nu la mine acasă ci pe partea cealaltă, acolo unde era soarele, aș fi făcut într-un fel, probabil aveam nevoie de un plan să rămân de tot, nu doar câteva zile cât era excursia, oare în acești 20 de ani acolo ce schimbări erau, probabil că ar fi fost, după cum îmi dădeam seama oamenii neprimitori, mai puțin luminați îmi spuneam și deja mă pufnea râsul de aberațiile care-mi veneau în minte, era clar că nu puteam pleca.

 Ușa principală era deschisă puteam pleca dar nu puteam încuia pentru că nu era cheie, dar oricum dacă lăsam descuiat nimeni nu ar fi avut ce să-i ia, iar de ceas nu se atingea nimeni era protejat de legea marțială. Oricum el încălca primul legea pentru că nu avea voie să aducă persoane străine acasă, dar cumva s-ar fi putut scuza că-i fusese rău și-l adusesem de pe drum.

Am plecat. Am privit înapoi scurt, nu aveam niciun sentiment de regret și mai ales speram ca el să fie bine, dacă se ridicase asta însemna. Torțele erau foarte frumoase, iar în depărtare spre dealuri se vedeau drumuri chiar mai luminate, nu știam exact care drum mă ducea la spital, dar intuiția mea era că ar fi putut fi pe drumul principal, așa că am început să merg repede, fără a privi înapoi.