Carmen Sorescu
Enciclopedia zeilor (IV)
În cuibarul meu făcut din cearșafuri bleu aidoma cerului, încât cu ușurință le puteam confunda, în maxima goliciune, umană, suspectă, transpiram, sufeream schimbări, primeam lichide stranii-medicamente de care nu auzisem până atunci, apoi lumina, întunericul, cuvintele, aburul respirației, ceața memoriei toate contribuiau câte puțin. Pielea galbenă, urina bleu, sângele care se închega și nu mai voia să curgă, nu mă făceau decât să mă gândesc că poate tot așa și larva se zbătea în cocon. Însă a doua zi eram la fel, nicio aripă, niciun solz, nimic altceva care să mă dezumanizeze și asta mă bucura. Mă zvârcoleam în această caznă vâscoasă să rămân om.
Niciodată nu am trăit prezentul atât de bine, l-am simțit în toată splendoarea mocirloasă, era ca ticăitul unui ceas care în loc de limbi avea țepi, care străpungea și străpungea până ajungea la suflet și dincolo de el. Remușcările trecutului și frământările viitorului erau strangulate, nimic nu trecea prin mine decât prezentul curativ. Fiecare boală, privită de la distanță pare un fleac, atâta timp cât nu te atinge, dar când este a ta ești copleșit de măreția și puterea ei, de aceea mai tot timpul am stat nemișcată ca și când un boa constrictor pusese stăpânire pe mine, și tot ce trebuia era să nu mă zbat. Orice zbuciumare o înfometa și mai mult. Simpla deplasare conferă vieții tot felul de bucurii, când poți merge pe stradă, prin parc, când întâlnești oameni, cumperi mâncare, cărți, haine vin și sentimentele de mulțumire, încântare, dar în pat, toate acestea sunt anulate tot cu bisturiul. Stadiul nedeplasibil, letargic, amorf, apatic făcea să fie noapte la orice oră, iar noaptea nu-ți prea păsa, numai că nopțile din spital erau și mai diferite, nu doar că nu vedeai nimic, poate tavanul singurul dispus la conciliere, nu mai vedeam nici în mine, și tot ce trena era o mormăiala evanescentă soră cu moartea.
Când toate becurile se stingeau, primele erau cele din cameră, apoi puțina lumină de pe holuri care mai intra străvezie pe sub uși se ducea și ea, când nici luminița de la capătul tunelului minții nu o mai vedeam și nicio rămășiță de amintire care să emită strălucire nu era, când somnul fără un far nu mă găsea și întunericul se revărsa deveneam de sticlă, orice gând m-ar fi spart în mii de bucăți. De multe ori în amalgamul nopții simțeam cum eram dusă cu această plasmă peste paturile bolnavilor și nu doar că le simțeam durerea, o contopeam cu a mea, până când salonul devenea un balon al suferinței și la o privire ambientală toate obiectele aminteau de suferință: pat, scaun cu rotile, injectomate, ecrane; dar și oamenii, fie pacienți sau îngrijitori, cu alte cuvinte mediul înconjurător mă obosea atât încât corpul meu chiar dacă l-ar fi durut ceva nu mai avea loc de strigăte. Tăcerea m-a „vindecat”, dar nu referitor la sănătate, mai degrabă a clarificat. Nu mai voiam să dau atenție corpului în pofida ființei. Era prima oară când despărțeam corpul de conștiință, deși știam că numai prin el pot fi bine, era și el ca un ceva acolo prin salon, iar eu eram la fel ca un parazit care are grijă de gazda lui să nu moară. Acest eu care se distingea de departe nu prea mai voia să se încurce cu rebuturi, se destructura, se des-ființa. Nu mă gândeam vreodată să ajung să gândesc separat, atât de separat, și nu era înfricoșător, mă adaptam. Sau poate că visam sau poate că totul se petrecea doar în mine și era numai suferința mea care așa se exprima, într-o liniște și plăcere deplină, fără nici cea mai mică revoltă.
Până la urmă și azi mă întreb: Ce era acest pat de spital? – dacă nu locul cel mai înalt din viața fiecăruia, cu un sfârșit culminant, la care, ce e drept, nimeni nu dorea să ajungă. Pe piscuri oxigenul nu există și de aceea oamenii preferă rătăcirile printre copacii de la poale, prin viața banală, iar eu eram un om modest, nu abordasem niciodată vârfuri. Dar cine era în pat? Îmi venea tot mai des în minte un citat căruia nu-i găseam sursa în niciun fel și nici nu cred că-l știam cuvânt cu cuvânt, dar suna cam așa: Să lași să se ducă ceea ce presupui că ești și să îmbrățișezi ceea ce ești, asta pentru că pe sub bluză îmi părea că nu zvâcnește niciun suflet. Îmi era greu și să presupun și să mă pipăi să știu exact ce sunt, simțeam doar boala prin mine ca un abur care punea jos pe oricine ar fi întâlnit. Iar eu o intersectasem, după ce-și făcuse loc prin carne, prin oase, dizolva, macera, stătea o vreme apoi se ducea și iar revenea. O simțeam ca și când nu s-a hrănit destul, dar trecătoare. Mai rău era când se instala și nu mai pleca; când corpul bătea palma cu sufletul și-și spuneau: Hai s-o facem! Chiar despre asta era vorba, despre delăsarea totală ca o înțelegere tacită. Cred că de aceea totul se întâmpla așa de senin, partajul era stabilit, actele semnate, toată lumea mulțumită. 😊
