Carmen Sorescu
Dorodango (II)
Dar, destul cu alchimia, ieri a fost o zi înnorată, păsările zburau jos, aproape de cuiburi, așteptând ploaia. Câteva picături începuseră să cadă cu zgomot, acoperișul casei devenise mai mult un instrument înspăimântător la care cerul încerca să cânte și pentru început primele note erau doar niște zdrăngăneli. Copiii își strângeau jucăriile, pisicile se ascundeau, pescarii și ei își adunau lucrurile, haosul avea o geometrie din ce în ce mai clară: toată lumea fugea. Priveam de la fereastră cum toate vietățile formau un șir de imagini identice, toate făceau același lucru după formula melodică a ploii și totul se succeda cu repeziciune în acest tot unitar al peisajului din fața mea. Doar Akio rămăsese pe loc. El în pelerina protectoare și eu dinăuntrul casei ca un embrion într-o burtă ocrotitoare, neclintită în același fel. Deși, într-o manieră imprevizibilă noi doi creasem același model, fracturat de restul. La mine era de la sine înțeles, eram deja ascunsă între zidurile casei, poate că și japonezul era la fel, ascuns în pereții minții.
Deși, mereu m-am simțit ca o perpetuă străină, ca o pasăre care migrează niciodată cu un cuib stabil, cu un loc anume numit acasă, am avut și slăbiciuni, mai ales aceea de a orbecăi în adâncul meu, ca ș când locul meu etern și necurmat de acolo începe sau acolo se termină. Acasă este, prin urmare, o stare. Priveam acest spectacol al naturii și nu eram parte din el din niciun punct de vedere, îmi era străin, indiferent, inexplicabil, necunoscut. Cu toate că, mersesem pe faleză mai mult de 12 ani, nici măcar un fir de nisip nu se lipise de talpă. Akio era la locul lui, fărâmă din decor, rămăsese doar o pată neagră asemenea cormoranului care-l însoțea de ceva vreme, ciușdit în cușca pe care o avea la purtător, corpul însuși.
Îmi imaginam cum începuse el munca la prelucrarea și la redefinirea propriei ființe spre obținerea unei pietre prețioase, mă întrebam cum se cioplise, din care parte începuse, cu trecutul sau cu viitorul, de câte straturi dăduse, ce pilise, ce tăiase, ce rânduise și cu câtă minuțiozitate făcuse toate astea pentru a-și netezi forma, evident, nu doar fizică, pentru că de altfel, ca orice japonez, era slab și mânca numai fierturi și bea doar ceai verde. Cum se cultivase, cum devenise manierat, ce citise, ce nu citise, ce mai avea încă pe listă, cum se rafinase, ce pulberi și ce prafuri adunase de pe muntele Fuji, cu câtă măiestrie apucase în buricele degetelor cunoștințe și le presărase în viața lui așa cum presară cofetarul frunzulițe de aur peste prăjituri. Câte detalii îmi scăpau…, și cu toate astea de la fereastra camerei mele Akio era un bulgăre negru, o momâie nedescifrată. Sau, poate că ăsta era secretul, să disec prin plasticul negru care-l înfășura și să mă întreb dacă ce văd e cenușa sau dacă încă nu erupsese și scânteile încă nu le văzusem, sau poate că așa se născuse, cizelat și politicos, poate era genetic!?
Dacă mă gândesc la mine, habar nu am ce să spun, dacă am pus petice pe rupturi, dacă le-am avut, când au apărut, ce lipsuri am acoperit și cu ce. Dacă ar fi să o iau cronologic, la 10 ani mi-am dat seama că eram un copil ascultător și că făceam tot ce zicea mama, hm, asta fac și acum. Cu alți oameni nu procedez așa, corpul ca o sită filtrează oamenii din start, nu trebuie să mă gândesc, deciziile sunt luat înainte de-a spune da sau nu. Corpul decide, nu mintea. Dacă stau să despic firul în patru, să analizez e pierdere de timp, merg pe instinct. Akio preferase și el să rămână în ploaie, dacă s-ar fi gândit că ar fi putut fi udat, că ar fi răcit sigur ar fi plecat, dar a decis că e mai bine acolo. Câteodată corpul are nevoie de un duș rece, de o trezire, iar realitatea palpabilă fumega nori negri și picături torențiale.
Aleile care tăiau parcul erau ca două linii paralele tăiate de o alta transversală, iar eu și Akio mi se părea, așa ghemuiți cum eram, de aceeași măsură, că eram ca două simboluri matematice de unghiuri corespondente. Amândoi, ca doi embrioni, ne redusesem din gândire, din emoții, preferam să nu ne mișcăm, să ne ascultăm pe noi înșine în liniștea pântecului. Din ce în ce mai mult priveliștea mă determina să mă duc și eu la pescuit, așa că am luat umbrela și plecat și eu, poate lângă Akio, poate tot lângă mine. Am sărit gardul și m-am așezat lângă el, mai mult să nu fie singur, mai mult să împărțim acest episod, mai mult să ne confundăm cu vaporii emanați de valurile care se spărgeau din ce în ce mai tare. Așteptam, nu știu ce, dar șederea noastră nu mai era pescuit, nu speram că vom prinde pește, speram la altceva, la acel necunoscut intransigent. Așteptam să treacă ploaia sau timpul sau noi.
A doua zi, ca după furtună, la mal totul era un amalgam de resturi împrăștiat peste tot, așa cum aduc și eu uneori pe foi din fundul ființei. Nisipul umed, aerul la fel, nu se auzea nimic, păsările erau încă copleșite, pescarii nu mai veniseră, apa inundase faleza, adusese pe plajă scoici și alte cochilii amestecate cu alge, frunze, cutii de aluminiu, pungi. Totul rupt, zdrobit, peștișori fără suflare, alții care se zbăteau. Moarte și viață. Un copil râcâia cu un bețigaș după crustaceele care se tot ascundeau, eu în mine. După o vreme, în care nu știu ce am făcut, parcă mă luase o stare de rău, de vomă, un fel de tulburare ca o furtună care se mutase în corpul meu, împroșcam cu amintiri fără să vreau, scoteam un lichid negru din viața mea foarte îndepărtată, apoi am văzut brusc coșul de gunoi adus de Akio, era chiar în fața mea, alb și foarte încăpător, nemărginit și am zis să arunc toate astea în el.
