Carmen Sorescu
„ …cunoașterea intuitivă nu are nevoie de stăpâni; ea nu are nevoie să se sprijine pe nimeni; nu trebuie să ceară cu împrumut ochii altcuiva fiindcă îi are pe ai săi proprii, foarte buni.”
Benedetto Croce, Estetica
Un corp obosit pe un pat de spital. Nimic mai normal. Ce-aș fi vrut să se întâmple, dacă nu asta?! O asistentă striga: Totul are o limită! Suntem oameni! Dar mințea, era foarte bine camuflată în om, era parte din rândul zeităților, ce e drept, minore, dar cu multe puteri. Ce făcea prin acest urlet nu era decât să ne inducă în eroare, ca și când dacă era om era în primul rând vulnerabilă, iar noii, pacienții, niște fiare care le săream la gât cu rugăminți: o cană cu apă, un plasture, un geam deschis… Totul are o limită! Suntem oameni! – Ca și când a fi om e o graniță, parcă mă și vedeam, în monstruozitatea mea, în fața unei asistente băgându-i mâna prin corp și constatând flegmatic: Aaa, ești om! Dacă știam te lăsam în pace! Nu, nu, ele nu erau oameni, doar niște dihănii cu chip de om, hidre care la o simplă mișcare înhățau tot ce anima, aici era și paradoxul, dacă cineva se înviora, era brusc trecut înapoi la statutul de bolnav. Văzusem pe chipul uneia când a exclamat: Aaa, te-ai ridicat, ești bine!?, ceva ce nu pot explica în cuvinte, cu tristețe și rușine recunosc, ca om care se vrea să povestească prin scris că pentru astfel de manifestări doar simțurile înțeleg, cuvintele nu sunt inventate; o combinație de invidie, cu ură, cu mirare, cu dușmănie…o privirea cât un cuțit adânc înfipt.
Faptul că așteptam, și așteptam de zile bune ceva să se întâmple sau mai bine sau mai rău, dar mai ales să plec acasă mi-a amintit, când, cu ani în urmă, am așteptat într-un aeroport 8 ore. Dar aici nu așteptam oricum, ci liniștită, cu răbdare, de parcă voiam neapărat să fiu de față la un eveniment deosebit, și slavă Domnului fusesem, la moartea a doi oameni, nu așteptam deloc ci statul ba pe bănci, ba pe la cafenele, ba pe covoare se transformase în autocunoaștere, în ceva unde, la fel, numai simțurile înțeleg. Pentru mine evenimente neașteptate, pentru ei scontate. După ce în mintea mea se produsese analogia spital-aeroport, gândurile nu încetau să facă asemănări, oameni care veneau și plecau de la patul meu, asistente, doctori, infirmiere, nu erau decât pasageri care se duceau spre viețile lor, și da, chiar asta făceau și angajații spitalului, doar nu aș fi putut crede că-mi făceau o benevolență, nu, erau plătiți pentru asta, dar nu și pentru compasiune, asta nu era în fișa postului.
Văzusem în Thailanda pelerinajul călugărilor budiști care mergeau și o mie de kilometri pe jos urmând cu sfințenie plimbările lui Budda, la intrarea în localități oamenii îi așteptam cu petale de flori, astfel că, lanțul de călugări mergând pe petale de flori era o imagine care-mi rămăsese bine impregnată și nu știu de ce îmi revenise acum. Bolnavilor, adică acei oameni nici vii, nici morți, li se duc flori, da, era singura asemănare cu statuile lui Budda unde, de asemenea, la picioarele lor era plin de tot felul de flori (mai ales nuferi, pentru că atunci când înfloresc plantează și sămânță, iar principiul simultaneității este cel mai bine reprezentat). Simbolistica ar fi simplă: florile îmbobocesc, înfloresc și se scutură de petale murind… la fel și oamenii, trecători, efemeri, pur și simplu: călători. Noroc, totuși, că nimeni nu se gândește la memento mori când primește flori și se bucură de frumusețe și miros, nimeni nu gândește: sunt vremelnic, provizoriu, temporar.
Îmi setasem în minte că eram într-un aeroport, dar la sala de așteptare: tranzit, în felul acesta ricoșau toate tenebrele. Unii așteptau și se duceau mai departe, voiam să cred că era cazul meu, și alții coborau, din destin, ca fiind ultima lor destinație. Chiar vedeam cu ochii minții sala de așteptare imensă, gemuri imense, oamenii pe scaune, avioane parcate, altele care decolau, aterizau, magazine, restaurante, scări rulante, valize, genți etc și mai ales faptul că viața și moartea izvorau din același corp. Fruntea era un adevărat ecran de cinematograf unde aveam impresia că se putea vedea panoramic tot ce gândeam. Tot ce gândeam era și în afară, paturile cu pacienți erau de fapt băncile cu turiști care așteptau să fie duși spre locuri exotice.
