Acalmia

Amintirile sunt în afara oricărui control, ele vegetează lipsite de orice activitate până într-o zi când apar așa cum apar plantele primăvara. Mergând pe aleile grădinii, surprinsă, îmi spun: Aaaa, și uitasem de floarea asta, uite-o că a dat! Și pentru că, tot involuntar, îmi pun pașii la încolțit, după o vreme ei apar pe foaie: La mare am mers prima oară când aveam zece ani. Mama era foarte mândră de realizările patriei, de lanurile din Bărăgan care duhneau a pâine caldă, aurie, de canalul Dunăre-Marea Neagră, de poduri și spunea: Acum trebuie să plătim taxa pentru pod. I se părea atât de normal și de bine că plătim acei bani pentru oamenii care ne făcuseră podul, încât atunci când am întrebat cât a costat mi-a făcut o grimasă: Nu contează. În toate călătoriile tata era foarte tăcut, era atent la drum și la condus, aveam Dacia 1310, albastru închis, de fapt se numea bleu de Canada, așa era trecută în acte. Când mergeam cu trenul citea, dar acum era tăcut din alte motive. Am ajuns în orașul Constanța după 4 ore de mers printre lanuri și livezi, printre dealuri pline de vii și spre surprinderea mea nu doar că aliniamentul stâlpilor mi se părea perfect, dar mă încânta efectul halucinogen pe care-l crea de câte ori mă uitam pe fereastra mașinii aflându-se în mișcare. Văzusem și Dunărea măiastră tot prima dată și asta i-a amintit mamei de un text din manualul școlar, manual la care ea, ca de fiecare dată când eram în contextul potrivit, făcea apel, și m-a rugat să-l spun pe de rost: Hai, mami, că se potrivește, mă îndemna ea.

Altădată, de un Crăciun când am mers la rudele ei, a făcut un concurs de recitat poezii din manualul școlar, ne-a chemat pe toți, eu cu toți verii, 4-5 copii care stăteam în cameră separată de ei, toți cam de aceeași vârstă, ne-am dus spășiți, eu cam știam ce mă așteaptă, ei, nu. Și părinții s-au așezat toți ca la spectacol și fiecare dintre copii făcea un pas în față când îi venea rândul. Îmi amintesc camera mică, rudele lipite, și de emoții mi se făcuse foarte cald, nu mai vorbesc de acalmia așteptării până să încep să recit. Eu știam Scrisoarea a III-a, de fapt, tot pe ea o auzeam din spate, referindu-se la mine: Să spui Scrisoarea a III-a. Vară-mea primară a spus o fabulă, Musca la arat, altul 3 strofe din Luceafărul, altul nu a știut până la capăt, iar scrisoarea mea pe lângă musca vară-mii, era așa…, cum să spun, ca un elefant pe lângă exact o muscă, și ca să-l citez pe tata: I-ai lăsat în praf. Era prima oară când auzeam expresia și pe drum la întoarcere l-am întrebat ce înseamnă. Ne întorceam pe jos, casa rudelor nu era departe și mergeam pe un drum de țară, plin de nisip. Și mi-a spus, în timp ce tocmai ne depășea o mașină: Uite, vezi, așa cum rămânem noi în praf față de mașina roșie. Din clipa aia poemul pentru mine s-a încarnat, era deodată puternic, plin de forță, cu mulți cai putere. De când tata s-a prins că înțelesesem despre ce e vorba, când aveam vreo teză, examen, admitere, atât îmi spune: Să-i lași în praf. Și eu vizualizam toți profesorii cu praf în ochi, orbiți, încercând cu ambele mâini să se curețe. Toate particulele la un loc formau un val de pulbere, val pe care eu trebuia să-l las în urmă ca o mașină roșie care trece banal pe uliță într-o seară de duminică. Vară-mea nu a mai ieșit o săptămână din casă, a stat să învețe și ea scrisoarea, la fel cum o spuneam eu pe vocile personajelor.

Dar cel mai mult mi-a plăcut faptul că, la un moment dat, mergeam paralel cu calea ferată și tata încerca să conducă cu aceeași viteză, astfel încât să avem mereu trenul lângă noi. Ne-am dat jos într-o parcare, era prima oară când vedeam parcare, știam teoretic ce este o parcare din cartea după care tata învățase pentru examenul de obținere a permisului auto. Totul era cimentat și nu făceam decât să mă uit în jos, simțeam fierbințeala care-mi atingea tălpile. Era foarte cald, amorțit, nu se auzea niciun fel de pasăre, totul părea potolit, în repaus. Și după această acalmie tata a spus, în timp ce încuia mașina: Hai să mâncăm! Ne-a dus la o terasă foarte scumpă, lui i-a plăcut de câte ori ne-a dus pe undeva să stăm în cele mai frumoase locuri și să ne i-a cele mai scumpe prăjituri. Măcar o dată pe an la mare să luăm ce e mai bun. Pește? Aveți? De toate felurile, icre, ciorbă, la grătar. Crengile copacilor erau foarte jos, terasa era acoperită de astfel de crengi care atingeau mesele. Încă nu văzusem marea. După ce ne-am așezat și așteptam mâncarea, i-am făcut semn discret soră-mii: Uite-o. Marea se vedea imensă și foarte albastră. Șocul a fost în primul rând al culorii. Am tăcut pentru o vreme. Mama era fericită pentru că noi eram fericite. Tata era preocupat de cazare. Și soră-mea a a zis în inepuizabila fericire a unui oftat lung: Cum ar fi să avem o casă aici?! Și mama a răspuns repede: Cred că iarna e foarte frig, la noi e mai bine. Și cu replica asta, mie, una, mi-a tăiat imaginația pe care soră-mea o propusese. Apoi soră-mea făcea un fel de gest cu mâna pe care îl traduceam: Lasă că ne facem noi mari, ne luăm singure case aici. O priveam cum gesticula fin pe ascuns, parcă se ducea undeva cuprinsă de vis și se îndepărta de mine, devenise la rândul ei echivalentul mării, se contopeau împreună.

Și la București, la fel. În luna septembrie când se apropia deschiderea anului școlar mergem negreșit în capitală să facem cumpărături pentru școală. Mamei îi plăcea să ne îmbrace deosebit de frumos, astfel că atunci când ajungeam la țară toată lumea se uita după noi și ne întreba ale cui suntem. La fel îi plăcea și ei și tatei să ne ducă în cele mai de referință locuri. Aventura mea prin București se petrece la Intercontinental, la piscina de la Lido, tata ne lua pepsi, café frappé, profiterole și o înghețată împachetată ca untul, nu mai știu cum se numea, apoi mergeam la magazinele Romarta, Cocor, Unirea. Îmi amintesc și piața Unirii (aici coboram mereu pentru că sora tatei, unde dormeam, locuia lângă Templul Coral), care era plină de lume. Remarcam crizantemele făcute buchete, nu văzusem atâtea buchete de flori niciodată, nici când primea învățătoarea la deschiderea unui nou an școlar, siropul de vișine care se făcea cu sifon, cabina unde se vindeau bilete de tramvai și unde erau vederi cu actori, soră-mea avea colecție de astfel de vederi, avea sute. De fapt, fiecare din familie avea diverse colecții: tata strângea Magazin istoric (are și azi toate numerele), cuțite, scrumiere, tot felul, deși nu era fumător, pachete de țigări străine (cu care își servea rudele sau prietenii, când veneau pe la noi), mama avea o colecție de bibelouri mici dar scumpe și cești de cafea, strângea revista Femeia. Eu aveam colecția China și URSS, revistele care aveau peisaje incredibile și povești pe la mijloc, câteva albume de timbre. Tata ne lua mereu, îmi amintesc iarna când intra la noi în cameră, în serile acelea lungi care nu se mai terminau și când credeai că nu se mai întâmplă nimic, deschidea ușa brusc, repede și scurt: Fetițo, uite două plicuri. (Fetițo, cu timpul, devenise nume propriu. Fetițo era numele meu. La rândul lor și maică-mea, și soră-mea primeau același apelativ așa că ne chema pe toate identic. Și azi ne spune la fel. Diferea doar tonalitatea, maică-mii i se adresa domol și nouă autoritar). Și-mi arunca pe pat cele două plicuri din hârtie rugoasă verde sau poate albastră și câteva plăcinte cu brânză și stafide, cumpărate de pe unde fusese. Nu aveam timp să-i spun nici mulțumesc că ușa era închisă. Știam de ce era așa rapid, spunea el: Să nu vă intre frigul, dar știam că abia sosise și murea de foame. Soră-mea avea vederile și colecția revistei Cinema, era foarte greu de ținut pasul, știu că trimitea bani prin oameni care făceau naveta să cumpere noutățile. În București, tata chiar schimba lei în dolari de la necunoscuți pe stradă să poată plăti prin diverse locuri, știu sigur că își luase Romanian tabac, care se găsea în magazine speciale. Toate astea nu se întâmplau foarte des, cum spuneam, în septembrie și de alte câteva ori pe an și s-au întâmplat după ce mama s-a făcut bine. Expresia des folosită de mama: Dacă muream cine vă mai ducea?! Sau: Dacă muream cine vă mai cumpăra?! era menită să-mi amintească mereu că trebuie să trăim la maximum și mai ales: Nimic nu e imposibil! Mergeam la teatru național, la teatru de revistă, la terasa Cina; îmi amintesc că am trecut pe lângă o clădire imensă și tata mi-a spus: Aici o să fii studentă! Nu prea știam ce înseamnă, mă gândeam mai mult la sticla de pepsi care costase 25 de lei și pentru mine era o sumă fabuloasă. Doar tata avea salariu, în jur de 1800 lei și mama era deja pensionată pe caz de boală, ea avea 800 lei. Probabil că la țară nu duceam lipsă de nimic și toți banii îi păstrau pentru aceste excursii. În clasa a I-a, la școala unde învățam s-a organizat o excursie de-o zi cu autocarul la București: să ne plimbăm cu metroul. Îmi amintesc că tovarășa învățătoare, când ne povestea despre excursie, a întrebat cine a mai fost la București, am ridicat mâna, dar nu m-am uitat prin clasă să văd dacă și alții au făcut ca mine. Mirată, învățătoarea, mirată nu știu de ce, că fusesem sau că eram singura, mi-a pus tot felul de întrebări, unde am fost, ce am văzut. După 5 minute de povestit eram vedeta școlii. Mama ne cumpăra multe chestii pentru când vom fi la casele noastre, îi era frică să nu-i revină boala și să nu avem nimic; seturi de pat, lenjerii, seturi de cratițe, seturi de tacâmuri, astfel că acest cuvânt – set – era atât de utilizat, că la un moment dat gândeam numai în seturi. Set de cărți (tata îmi explica că Marin Preda a scris Cel mai iubit dintre pământeni și are 3 volume: Fetițo, îți dai seama, 3 volume; și eu mirată întrebam cum 3 volume, știam că volum e o unitate de măsură, și el îmi dădea explicația cu seturile maică-mii: Adică: ca un set de farfurii, nu se poate să mănânci ciorba dintr-o farfurie cu flori și felul doi dintr-una cu dungi, știi că ea nu poate etc) și chiar avea multe seturi, inclusiv colecțiile de reviste, pe care tata scrisese: set 1, set 2. La fel, borcanele de dulceață care aveau notate și anii pe o hârtie albă, dar stăteau peste iarnă în niște cutii de carton pe care scria: set 1980. Când vei fi la casa ta, se materializa zi de zi, și eu și soră-mea aveam tot ce ne trebuie doar băieți urma să ne găsim.

Azi tata e în căruciorul cu rotile, nu mai merge în nicio excursie, dar colecționează revista National Geographic; o colecție: muzeele lumii, altă colecție: statele lumii. De la amândoi părinții moștenesc spiritul competitiv și nu suport să pierd niciun concurs, pentru că nu, doar știu Scrisoarea III-a și asta vine ca un scut, mă apără de orice. Mama zicea uneori în glumă: Vezi, dacă te încurci la comentariu, faci ce faci să ajungi la Scrisoarea a III-a, te scoate din orice. Tata acum trimite săptămânal bani prin rude sau vecini să cumpere numerele noi ale revistei. Când urmează să primească un număr nou, toată ziua așteaptă și este agitat, mereu mă întreabă cât e ora, cât mai e, îmi spune: Fetițo, vezi tu, ieși la poartă că s-a făcut ora să vină omul ală de la gară. În zilele lui bune îl duc în cărucior la poartă și îl așteaptă personal pe acel om să-i mulțumească. După ce primește numărul nou al revistei se așterne acalmia, o vreme se pierde potolit, singur și amorțit prin munți, pe mări…

(sursa foto: huffpost.com)