Carmen Sorescu
Enciclopedia zeilor (VI)
Cel mai mult mă deranja lumina venită din plafoniere, desigur becurile se aprindeau toate când urma vizita medicilor, astfel că scena era pregătită dinainte, după care teatrul de rigoare, trebuia să fim curați și cuminți. Ne spălau, ne schimbau de haine, ne aduceau cearșafuri albe cu care eram înveliți de sus până jos, ca și când cu această abluțiune și albire ar fi trebuit să trecem la altă religie. Și într-adevăr erau pacienți care cereau îndurare, mai mult sânge, mai multă morfină sau se rugau direct la medici, iar aceștia, când rar atingea un pacient, subtil și poate doar cu buricele degetelor era ca și când dădea lumină. Această falsă îmbăiere îmi semăna cu un altfel de ritual mistic, mult mai păgân, pacienților le erau reprimate cu amabilitate dorințele iar zeii se îmbogățeau și mai mult. M-am ridicat singură la marginea patului ca o capodoperă a bolii, unică și de neegalat, să-mi vină rândul la botez. Am simțit picurii unor cuvinte: da, da, e bine! Și cu această esență odată împroșcată sfințenia luase sfârșit😊 Cam asta era singura treabă pe care o aveam, să pozez zâmbitoare, după care timp liber, numai că nu puteam face nimic cu el decât să las ziua să-l străpungă și să-l anihileze, doar că a doua zi apărea din nou, parcă și mai mult.
Îmi luasem o carte cu mine, numai că nici măcar nu ajunsesem vreodată cu mâna la ea, mă mulțumeam să o privesc pe noptieră. Distanța dintre mine și carte, poate de un metru, era, din punct de vedere al durerii ceva inaccesibil de străbătut, după care apărea iar nepăsarea, și cartea nu mai era un fruct oprit, ci unul stacojiu, care nu doar că nu mă hrănea, ci, dimpotrivă, mi-ar fi făcut mai mult rău cu amăreala și rândurile ei ca niște viermii care provocau silă.
Nu știu de ce, dar simțeam că asistentele erau implicate în treaba asta urâtă, conform principiul lui Pauli al excluderii cuantice, care spune că: doi sau mai mulți fermioni identici nu pot ocupa simultan aceeași stare cuantică, nici ele nu puteau ocupa același spațiu împreună, se certau încontinuu, iar la biroul din salon unde trebuia să fie 3, era mereu numai una, nu se suportau deloc; mai mult mersul lor în cerc, și mai ales degeaba, toată noaptea mi-a amintit de cartea The Quark and the Jaguar, care în teorie mă lămurise să înțeleg natura umană simplă și complexă în felul ei, iar în spital eram la partea practică 😊
Și chiar dacă eram limitată de pereți aveam mereu în minte o roată ca pentru hamsteri care mă ajuta, alergam kilometri fără să obosesc.
În spital nu exista nici măcar sinceritatea bolii, dimpotrivă, aș spune că era cea mai perfidă, când credeam că totul e bine, brusc scotea ghearele și mă sugruma pe interior până îmi dădea sângele. Nimeni nu era sincer, nici doctora care a spus că dacă îmi pune o pungă cu gheață pe abdomen îmi va trece, trebuia doar să suport, nici noaptea care de fapt era zi, nici vindecarea care era în primul rând durere. Din colțul ușii, alt doctor mă privea ca pe o viitoare pradă, aștepta să clachez, nici ochii lui nu erau sinceri, doseau ceva, când clipea nervos pleoapele chiar asta făceau, voalau, și într-un final mi-am dat seama că se ascundea moartea, toți cum o vedeau mijind spuneau numai minciuni despre ea. Așa trebuie! – era expresia folosită drept calmant, dacă o auzeam, eu una, mă culcam la propriu pe-o ureche, pentru că oricum nu aveam altceva de făcut. Și nu înțelegeam de ce lucrurilor nu li se spuneau pe nume, împachetarea în folie sclipitoare, da lua ochii, ca apoi sufletul. Și totuși, ceva era sincer, tavanul imaculat, care după somnifere putea fi un perete oarecare, măcar el nu avea nimic iluzionist, nicio tehnică trompe-lʾoeil, era alb așa cum trebuie să fie un spital. Și cu toate astea mă gândeam la orășelul Masuleh, din Iran, care are și în prezent un cartier întortocheat pe munte, și din pricina serpentinelor acoperișul caselor, pavat fiind, devine stradă pentru locuitorii care urcă; cu acest gând mă linișteam.
Când fusesem la Ierusalim și tot voiam să ajung la zidul în crevasa căruia se pun bilete cu rugăciuni, ce e drept, știam că se adună de două ori pe an, dar nu aveam grabă, și cum speranța moare ultima, abia așteptam, ghidul ne-a spus că biletele se lasă într-o urnă la Ministerul Turismului, atunci mi-am zis, chiar că e ca la vot😊, adică tot pe mâna politicienilor e și rugăciunea😊, dar mă bucuram că așa cum Moș Crăciun avea cutie poștală, avea și Dumnezeu, de-acum știam clar ce aveam de făcut. Nu ar fi fost ceva nou, oamenii au speranțe întotdeauna legate de bilețele în ziduri, lăcățele prinse pe poduri, bănuți aruncați în fântâni, grâu înaintea mirilor, monede după morți etc., chestiunile mărunte ajung mai repede sus😊
