Carmen Sorescu
Enciclopedia zeilor, V
Uneori, simțeam moartea ca pe ceva din afară, care nu-mi aparținea. Eu însă, niciodată, nici la moștenire nu cerusem nimic, doar că legea îmi dăduse ce mi se cuvenise, așa că voiam să fiu tratată ca atare, ci nu împovărată cu un aur nemeritat. Probabil că da, legea aceasta a Universului, inestetică și imparțială, și care desigur, nu era totuna cu legea făcută de oameni, îmi va fi dat cândva partea mea. Alteori, îmi simțeam moartea în pântec ca pe un copil care creștea iar eu la rândul meu eram tot o fetiță și o mascam cum puteam mai bine de rușine, nu o lăsam să o vadă nimeni și mai ales să iasă. Moartea nu era ceva pe care să pui mâna și să spui: Gata, am prins-o, de-acum e a mea! De altfel, cred că nimeni din salon nu-și bătea capul cu asemenea prăzi, însă mie mintea îmi țesea tot felul de scheme, subterfugii, capcane, pânze, obstacole, făcea orice să mă ascundă, nu voiam să prind, nici să fiu prinsă. Din orice punct de vedere, vânător sau vânat, pierdeam, asta știam, dar voiam o amânare. Altădată – era scorbura pe care o căutam. Desigur, în câte locuri aș încerca să dau de ea, ea mă acompaniază peste tot, așa că, nu e de luat în seamă ce am scris mai sus.
Experimentasem momentul acela stop-cadru de întâlnire bruscă cu leul în savană când fusesem în Kenya, și pot să jur că fusese mai pașnic, citisem în ochii animalului compasiunea că mă va mânca. Acum nu puteam, transpirații reci de frică mă trecuseră mai ales prima dată când dădusem de ochii, ca doi pumni ieșiți din orbite, ai asistentei. Într-un fel era bine, chiar foarte bine pentru că submina teama de moarte. Deși vie, asistentele mă făceau să cred că sunt moartă, erau ca în cartea Watership down, Richard Adams, niște entități non-umane antropomorfozate, cu halate și ochelari, cu propriul lor limbaj violent, cu propria cultură despre moarte, cu proverbe, mituri chiar și poezii care nu-mi erau cunoscute, ceea ce mă făcea să cred că sunt chiar pe altă lume, atât îmi erau de străine. Când eram mică aveam o carte: Povești chinezești, pe coperta principală era creionat un băiat care zbura peste case, prima poveste chiar asta învăța, cum să zbori. Îmi făcusem un plan în mintea mea să plec de pe acoperișul casei noastre și să ajung pentru început pe acoperișul lui Dănuț, un amic de-al meu de joacă, voiam să-l informez și pe el să fie în preajmă să mă vadă. Numai că tata când m-a văzut pe acoperiș, noroc ca nu fusese plecat și s-a evitat tragedia ruperii vreunei mâini sau vreunui picior sau cine știe mai rău, și a aflat ce aveam de gând să fac nu a fost prea bucuros. A doua zi m-a luat cu el și m-a dus pe câmp la avionul utilitar care arunca îngrășăminte și pesticide, m-a prezentat pilotului, i-a spus că vreau să zbor și acesta a înțeles curiozitatea. Ei bine, nu atunci a fost momentul când am înțeles zborul, îl dezbat și acum, atunci am înțeles cum râurile, pădurea și parcelele de grâu verde formau trupuri sau fețe umane. Pilotul parcă citindu-mi gândurile mi-a spus: Hai, să-ți arăt un băiețel cu pălărie! Și după câteva viraje l-am văzut. Aș fi jurat că niciodată nu-mi mai aminteam asemănările cu entități non-umane.
Mă gândeam că ar fi fost bine dacă Universul ar fi avut o lege: să fi știut când fiecare om nu mai era util, când nu ar mai fi folosit nimănui și la nimic, când, de exemplu, femeile născuseră, crescuseră copiii, însămânțaseră pământul și alte și alte treburi, și când nu mai puteau primeau darul suprem. Atunci oamenii ar fi căutat cu ardoare să muncească, ar fi acceptat orice, mai ales gratis. Îmi imaginam zilieri la colț de stradă așteptând să fie duși la diverse activități, îmi imaginam cum ar fi arătat orașul, planeta, totul ar fi strălucit, l-ar fi orbit pe însuși Dumnezeu care ar fi uitat de moartea noastră. În termeni pământeni, a fi util este precum un creion pe care-l ascut până se consumă. Indiferența era cel mai bun remediu, uneori mă cuprindea din senin ca și când cineva mă injecta cu apatie și în cel mai scurt timp ajungea la toate organele, încât nu îmi mai era sete, nici foame, nu mai aveam niciun sentiment, nu-mi mai păsa de nimeni și de nimic. Cred că abia atunci sufletul dădea semne să se ridice din corp, când nu mai avea nici el niciun scop.
Multe imagini dublate ca atunci când priveam pe geamul unui tren, altele între realitate și vis sau între realități din salon și de dincolo de salon se suprapuneau alcătuind o compoziție macabră ca un colaj fără sens. Nu știu cum adormeam dar mă trezeam cu ochii în tavan fericită că sunt vie, apoi iar adormeam și iar mă trezeam cu aceeași fericire până când chiar nu mai știam dacă e un vis în vis sau chiar se întâmplă. Asistentul care se repezea la fruntea mea dimineața cu un tensiometru sub forma unui pistol, era singurul distractiv, dar mai ales faptul că făcea și niște gesturi de cowboy. Prinsă și eu în această metamorfozare, ca la circ ieftin dar cu care nu prea era de glumit, făcând parte din materialele pentru îmbinare, eram toți niște animale blajine care urmau să fie împăiate, pentru că nu: Au înjunghiat prima jumătate din viața dumneavoastră ca pe un miel, fie-vă milă de-a doua!
De multe ori scrisesem pe laptop sau pe foi anul 2100, o dată, de două ori, de mai multe ori, până mi-l impregnam bine în sânge, îmi plăcea să mă supun acestui straniu experiment să văd ce idei sau chiar răspunsuri aș fi avut, voiam, deci, să văd dacă îmi pot imagina măcar ce va fi peste aproape 100 de ani, și din păcate mintea nu-mi construia nimic. La fel se întâmplase cu o săptămână înainte de internare încercasem să-mi fac câteva planuri și nu reușisem să le văd, nu mă puteam localiza nicăieri, niciun sentiment, nicio amintire din viitor, și atunci mi-am dat seama că se va întâmpla ceva. Realitatea viitoare era un cadou împachetat în hârtie colorată, legat cu fundă roșie, care, surpriză, nu conținea nimic.
