Carmen Sorescu 
Pe vremuri, musulmanii din întreaga lume care plecau la Mecca pentru a se ruga măcar o dată în viață în fața Kaabei făceau pe drum, uneori, și 20 de ani.
Se căsătoreau, făceau copii, ridicau corturi sau un fel de căsuțe, munceau pe la unul sau pe la altul, și tot așa ei își continuau călătoria nu doar în minte, ci an de an, mergând din loc în loc. Apoi copiii creșteau, își luau cu ei familiile și continuau să meargă spre locul sfânt, înălțând astfel inima și mai sus pe catarg. Persistau să meargă spre oaze odată cu umbrele copacilor cu acest țel pe care-l purtau închis bine între coaste ca pe un stâlp de neclintit, ca pe un pilon al viitoarei lor case. Ajunși la Mecca, mulți dintre ei nu se mai întorceau, deoarece dacă i-ar fi întrebat cineva: Unde vă e casa, ei nu s-ar fi uitat în urmă, pentru că în urmă erau 20 de ani petrecuți pe drumuri, ei s-ar fi bătut cu pumnul în piept spunând: Pune mâna pe pieptul meu e tare și tăbăcit, de aici a plecat drumul spre casa mea și tot aici s-a întors, casa mea e acest piept. După care își construiau alte căsuțe la fel de firave, fiecare din ce găsea prin împrejurimi: nisip, calcar, lut, cochilii, dar ce era mai important era că vântul acum nu mai suna a pribegie și asta consolida temelia într-un fel ferit de ochii lumii.
Ce fel de zumzet minunat îi îndeamnă pe pelerini spre un loc sfânt? Ce aud ei zi de zi când nu au astâmpăr și nu pot sta într-un singur loc?
Și eu, dacă ar fi să număr câte drumuri am făcut cu trenul în studenție mi-ar lua mult timp, stăteam o săptămână în București, învățam, nu știu cum treceau zilele și mă trezeam că e vineri și că trebuie să plec acasă; apoi mare, în vizite la părinți, alte și alte drumuri, nu aș putea număra, aș renunța din start. Toate drumurile astea multe, încete, făcute într-un tren personal, aproape migălos, mă lua cu el nu doar pe mine, ci și rămășițele mele de copil, le lua inevitabil așa cum eu luam cutia de ness Amigo. Când oboseam îmi făceam un ness, cu puțin zahăr, așa cum îl făcea mama, odată băut chiar învățam mai bine; cu timpul, acest obicei a rămas, chiar dacă nu mai am de învățat, gustul îmi amintește de mama și de casă. La fel și copilăria, la început, în primii ani, o căram pentru că în tren îmi plăcea să-mi amintesc diverse șotii, discuții de când eram mică, iar acum mare o car parcă mai pregnant, uneori crește așa de mult, cum crește întunericul după ce apune soarele, până mă pierd. Numai când am fost bolnavă am rămas la sfârșit de săptămână în București, în rest 4 ani m-am întors.
Nimic nu e mai înălțător decât drumul întoarcerii acasă. E ca un imn, ca o laudă.
Mereu auzeam vorbindu-se: A venit acasă; dacă intră cineva în curte, nu conta cine, de ce, mama pe la mijlocul discuției spune cumva mândră ca am venit și eu acasă, apoi auzeam răspunsul, mirare și întrebare în același timp, desigur retoric: Aaa, a venit acasă!?. După care se producea o sincopă, o tăcere lungă ca o muzică gravă, pauza asta trebuia trăită tăcut și cu puțin respect, ca atunci când mă duceam cu bunica la vie să verificăm dacă strugurii sunt gata de cules și când intram în curte ea spunea atât: Gata, s-au copt; toți tăceau și primeau asta ca pe binecuvântare; sau la telefon, dacă suna cineva, mama dădea anunțul că am venit și eu. Asta se întâmpla mereu și mereu, și-o dată am întrebat-o:
– De ce le spui mamă că am venit acasă, așa fără să întrebe?
– Așa, să știe și ei.
– La ce le folosește?
– Nu știu, a spus ea. Însă nu a spus: la nimic, a spus doar că nu știe, la ceva deci le folosește.
Și-mi amintesc de un unchi care, până să zică mama ceva de mine, a spus el de fata lui:
– Mihaela nu a venit, a sunat că are treabă că vine săptămâna viitoare.
– Bine că vine și atunci, a zis mama, dar nu a mai continuat să spună că sunt și eu acasă, când a intrat în casă am întrebat-o:
– V-am auzit vorbind, Mihaela ce mai face?
– Are al doilea copil, e cam bolnăvicios…
– Nu i-ai mai zis că eu am venit cum făceai mereu?
– Eee, cum era să-i mai spun dacă Mihaela nu venise.
Au trecut 20 de ani, între timp părinții au îmbătrânit și nu mai vorbesc ca pe vremuri despre când trebuie să are parcelele de grâu sau când adună viile, acum recolta lor se rezumă la: A venit sau nu a venit, și această hlamidă îi acoperă așa cum acoperă zăpada pământul, doar asta le mai ține de cald.
Și mă gândeam la omul meu care pleca spre Mecca, dusul fiind tot una cu întorsul, mi-ar fi plăcut nespus o asemenea viață, când în clocotirea plecării era în același timp și liniștea întoarcerii.
Țelul practic te construiește ca om până devii rezistent ca o casă.
Cât aș fi încercat să mă pun în pielea pelerinului, cu toate instrumentele mele de înțelegere, nu am reușit decât să-i trăiesc golul, la cote maxime, am trăit măcar mental acel puțin pe care-l avea, acea sărăcie, care nu era sărăcie, ci un fel de iubire, și ceva îmi scăpa mereu, pentru că de fapt nu era niciun gol. Golul era împlinire. Fiecare pas spre locul sfânt era, de fapt, o cărămidă la propria casă pe care, timp de 20 de ani, și-a cărat-o cu el.
Pelerinul a simțit permanent lipsa adevăratei case și cred s-a născut matur, a fost părinte de copil pentru că lipsa l-a subjugat de mic și spun asta deoarece la un moment dat îl înțelegeam mai bine ca părinte decât prin prisma adolescentului plecat la studii, a cărui lipsă se împlinea săptămânal, dar a părinților nici azi.
Ieri m-a întrebat cineva de ce pe pagina mea zace mereu un cerb și nu altceva, știți poza aceea de la un text mai vechi, m-a întrebat de ce nu e un porumbel, o veveriță sau poate un câine dingo care mănâncă doar inimi și i-am spus că: Tristețea e un animal de talie mare, blândă și mereu pe moarte, un fel de șef de turmă care migrează pentru hrană și 20 de ani.
