Α și Ω

Vacanțe, concedii, călătorii, toate aceste perioade sunt făcute pentru odihnă și relaxare, doar că înseamnă în primul rând: plecare! Plecare din casa ta, din patul tău, din obiceiurile tale, din gânduri, din probleme, din celebra zonă de confort etc, apoi mai înseamnă despărțire, distanțare, descompunere dar și modificare, refacere și poate contopire, întregire, la capătul celălalt.

O vacanță are, prin urmare, început și sfârșit. De obicei, nu-mi iau cărți cu mine când merg în astfel de sejururi, nici măcar la casa părintească, tata are o bibliotecă impresionantă, și, de altfel, cititul este tot muncă, presupune să acorzi atenție, să depui efort, să te integrezi în lumi noi sau măcar să încerci. Cititul este ca o călătorie într-o țară străină, trebuie să fii pregătit pentru altă limbă, alt limbaj, alt tip de comunicare, să ai și pentru acest drum bagajele făcute și mai ales un loc gol mereu păstrat pentru suveniruri, spun asta pentru că de multe ori am lăsat de-o parte anumite cărți, pe criteriul: nu sunt pregătită! – sau e prea voluminoasă, necesită timp, echivalentul plecării peste ocean, nu oricine se încumetă.

Apoi mă gândeam că deplasarea la părinți ar trebui să aibă alt nume sau un nume specific, precum revenirea în țară – repatriere, când ai folosi cuvântul să se știe clar că e vorba despre o călătorie spre locul natal, care nu are legătura cu acea presupusă tihnă a pauzelor de la locul de muncă, pentru că nu de destindere e vorba aici, aici se deapănă amintiri, se consumă trecut, viitor, iar prezentul este format din muncă, udat, cules fructe, făcut dulcețuri etc. Cine spune că se duce în vacanță la părinți se află doar într-o pauză de serviciu, ci nu în recreere pentru că are alte sarcini în primire, destinderea înseamnă altceva. Aici vecinii, rudele trag de tine să-i vizitezi, să le spui despre viața ta, să răspunzi la întrebări, sau vin ei la tine, e bine, deci, să ai temele făcute, când ești întrebat despre soț, copii, soacră etc, apoi intervine o nuntă sau o înmormântare la care trebuie să te te duci și iar ești rupt din așa zisa vacanță. Cea mai dificilă întrebare la care an de an caut răspunsuri și pe care o primesc cel mai des este: Cum te înțelegi, mamă, cu soțul, ești cam slabă?! O întrebare mai mult retorică, se așteaptă și nu prea răspuns, corpul meu fizic prin lipsa kilogramelor spune despre viața mea nu tocmai bună, dar în subsidiar înțeleg tacit și nu numai oferindu-mi-se apoi soluția: Lasă, mamă, că îi ai pe ai tăi, vii aici, ai casa ta!

Astfel că, luna trecută, aflându-mă la părinți, printre picături, am răsfoit o colecție de almanahuri pe țări și cu „atracții” de la National Geographic, și m-am abandonat prin tot felul de locuri, aveam în minte doar să nu călătoresc mai mult de 2 ore cu avionul. Îmi făcusem un calcul simplu: Grecia, Egipt, Turcia, Italia erau pe lângă casă, desigur m-am reîntâlnit cu peisaje și edificii pe care le mai văzusem sau le știam din filme. Taormina fusese o vreme o țintă dar la care renunțasem după ce văzusem Lotusul Alb, dar nici Atena nu era mai prejos la capitolul relații cu persoane de același sex. Deși, îmi propusesem ceva nou, mi-a luat câteva săptămâni să mă hotărăsc, problema delicată era să aleg între mașină și avion, iar până la urmă am ales vapor, pe apă frica de avion s-ar fi diluat și ea.

Și de fapt, la final, mi-am dat seama că adevărata mea vacanță a fost retragerea în imaginar în acele momente când căutam destinații turistice, pentru că, la fața locului lucrurile au stat epuizant altfel: ceva între încazarmare, cu program strict de masă, trezire și sport, pas alergător încontinuu și mai ales acumularea de informații, prea multe pe minut. Ghizii vorbesc mult și repede, și, desigur, aș fi preferat liniște. Dar, au mai fost câteva clipe de relaxare, când m-am întors acasă și am mai recitit prin cărți și albume pe unde călătorisem, pentru că au fost și surprize pe care doream să le aprofundez. Paradoxal, deși am călătorit, vacanța mea a fost acasă. Vacanța a fost precum cititul unei cărți, numai când am închis copertele mi-am dat seama unde am fost, în restul timpului am fost luată de oameni și dusă prin diverse locuri.

Apocalipsa 22 (13): „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul.” –am să scriu doar despre lucrurile pe care le-am văzut și nu despre ceea ce mi-am închipuit, speculând pe marginea viitorului ca și când aș fi mestecat mierea dintr-un pahar cu limonadă rece sperând să o îndulcesc mai mult, nu din povești ale amicilor sau din întâmplări ale turiștilor, nu despre bannerele care se citeau pe frunțile tuturor: sex-plajă-mâncare/sex-plajă-mâncare, despre nimic conjectural, rupt de realitate.

Așadar, la îmbarcarea pe vapor am văzut mulți oameni, sute, poate mii, așezați la rând, cu valize, copii, cărucioare, umbrele, pălării de soare, cu acte și pașapoarte în mâini, pregătiți cu sandvișuri, sticle cu apă și multă răbdare. Semăna, evident, cu o imagine de film fantasy, când morții stau la rând să treacă bariera în lumea de apoi, rai sau iad, încă nu se știa, cu acea liniște specifică neștiutorilor când habar nu au ce-i așteaptă, așa cum nu se știa nici pentru fiecare turist cum va percepe vacanța, paradis sau infern. Presați unii în alții, dar mai ales între două iluzii, ziua de ieri și cea de mâine, rămânea acest prezent meticulos, laut la pas, mm cu mm, așa de încet se înainta spre punctul de frontieră. La graniță nu mi s-a pus niciun fel de întrebare, pe semne că biletul fiind plătit era musai să mă urc la bord, nu m-a întrebat nimeni de ce am ales acea destinație și nu alta, poate că urmând scenariul filmului, nu aveam de ales. Și așa s-a și întâmplat, nu am ales nimic, totul era pregătit ca după un ritual vechi, cu tradiții. Dar ceea ce m-a distrat era că, de exemplu, tipul de la securitate, un cubanez înalt și slab, care se uitase superficial pe pașaportul meu, ca și cum nu contează fața, doar sufletul trebuie cântărit, seara era dansator, și cam toți angajații aveau mai multe meserii, ceea ce făcea ca vasul să plutească sigur și feeric nu doar în bătaia Lunii ci și a luminii acestor îngeri care-și schimbau costumele și luau diverse forme și culori când nu mă așteptam.

Tot mai des simțeam nevoia să ies pe puntea de promenadă, unde, curios, de fiecare dată nu eram decât 5, 6 oameni și la suprafața imensă care era mi se părea că sunt în pustiu, ei bine, ieșeam mai ales la răsărit și asfințit, ceilalți fiind ocupați cu sex, plajă, mâncare, ieșeam dintr-o mare nevoie de spălare, spălare de oameni. Ce noroc, nu-mi venea să cred că eram singură, din când în când, doamne și domnișoare elegante își făceau fotografii în bătaia ultimelor raze și spărgeau liniștea cu chicote și ciocniri de pahare iar eu mă gândeam cât de mult depinde viața unui om de întâlnirile accidentale. Așa mi se întâmplase pe scări, folosisem liftul până la ultimul nivel, apoi crezând că am ajuns, priveam derutată în jur, în speranța unei uși care să mă scoată afară, doar că ușa s-a numit om, mi-a făcut semn cu mâna și mi-a arătat scările apoi a urcat în spatele meu. Urcam treptele înguste și alunecoase cu grijă și stingherită, chiar m-a prins de câteva în urcarea mea spre acel ceva pe care oamenii îl evitau. Sus, peisajul era de-a dreptul dramatic, apocaliptic, incapabilă să mai răspund vreunui întrebări, cum e să fii singur în mijlocul mării, cum e să fii înconjurat de albastru pe toate părțile, să vezi numai valuri și valuri, interminabile valuri, m-am trezit doar că răspundeam, aproape fără să vreau, ca făcând parte din soartă, bărbatului care mă scosese la liman, de data asta țărmul meu. În câteva minute începuse să poarte o aură dată de soarele care tocmai ce și el complota odată cu venirea întunericului, o aură cărei nu-i puteam rezita. Atmosfera mistică, plasmatică, dată de umiditate și culorii cărămizii prevestea ceva divin, care din ce în ce mai mult începuse să-mi cuprindă corpul mm cu mm până când m-am făcut totuna cu fundalul.

Pe vapor a treia variantă nu era posibilă, era exclusă, exista vrei sau nu vrei, dormi sau nu dormi, pleci sau nu pleci, tertium non datur însemna clar: viu sau mort, nu exista gri sau să mă gândesc, nu, răspunsul era pe loc da sa nu, după care se făceau jocurile, altul sau alta la rând, ca și când iminenta debarcare în viața celuilalt era fatală.

Eram fără nicio putere, dusă de val, de valurile mele interioare care erau doritoare de cele de dincolo de balustradă, însă nu m-am simțit nicio clipă în derivă, chiar dacă trupul meu era la rândul lui o corabie, plutea sigur pe el cu toate velele sus spre o destinație unde toți vom ajunge mai devreme sau mai târziu.

Epilog

Mama trece pe lângă mine și se oprește privind spre geam, de parcă eu aș fi fost acolo: Iar scrii?! Am tăcut, nu suna ca o întrebare, mai mult ca un răspuns. Dar am să-i dau replica aici: Scrisul nu e nici explicare sau disculpare, nici confesiune sau sinceritate, scrisul e operă de artă, o formă de conștiință expresivă care reflectă realitatea din alt unghi sau nu o reflectă deloc 😊