Dan Romașcanu A venit toamna – anotimpul în care se spune că „se numără bobocii”. Paradoxal poate, această expresie populară românească se potrivește și cu Premiile Nobel. Căci bobocii care se numărau toamna în satele românești erau de fapt bobocii din primăvară, adică rațele și gâștele care supraviețuiseră pentru a ajunge la maturitate. Semnificația mai largă este că valoarea muncii se apreciază spre sfârșitul ciclului productiv. Cam așa se întâmplă și cu laureații Premiilor Nobel, care în general primesc râvnitele distincții spre finalul unor cariere prestigioase, uneori pentru descoperiri sau realizări speciale care au fost făcute cu decenii în urmă. Cel mai tânăr laureat al Premiilor Nobel ediția 2026 are 55 de ani, iar cel mai în vârstă, 95 de ani. O trăsătură comună a tuturor îmi pare a fi activitatea perseverentă și căutarea permanentă a unor soluții practice pentru probleme foarte dificile, uneori luptând împotriva curentelor de opinii majoritare sau a cvasi-consensurilor conservatoare din comunitățile științifice respective. Fiecare dintre premiile acordate în acest an în domeniile științifice și în cel economic reprezintă abordări creatoare în direcții neașteptate și ne-explorate. Premianții – pe lângă perseverență și modestie – sunt cu toții experți în domeniul lor și vizionari cu o perspectivă științifică largă, care le-a permis să împrumute și să combine idei din domenii diverse. În cele ce urmează voi prezenta pe scurt laureații și realizările lor din ramurile științei și economiei. Despre cei ai premiilor pentru literatură și pentru pace s-au exprimat deja destui alți comentatori.
(sursa imaginii: https://icecube.wisc.edu/news/awards/2026/10/francis-halzen-icecube-principal-investigator-wins-2026-physics-nobel-prize/)
Este pentru prima dată din anul 1992 când Premiul Nobel pentru Fizică a fost acordat unui singur savant. Câștigătorul este Francis Halzen, născut în Belgia în 1944, asociat din anul 1971 cu Universitatea americană Wisconsin-Madison. Descoperirea sa dezleagă unul dintre misterele Universului, iar soluția este o invenție la scara planetei noastre, una dintre acele idei care ar părea fantastice și într-un roman sau un film de anticipație. Undeva, în spațiul extraterestru, se află uriașe acceleratoare de particule în care au loc reacții atomice cu ordine de mărime mai intense decât cele caracteristice Soarelui nostru. Despre existența lor putem afla doar dacă detectăm așa-numitele „particule fantomă” sau neutrini, adică particule cu sarcină electrică neutră și care au dimensiuni extrem de mici. Lipsa sarcinii electrice și masele neglijabile le fac imposibil de detectat cu ajutorul telescoapelor cele mai perfecționate. Soluția imaginată mai întâi de Halzen și apoi pusă în aplicare prin eforturile coordonate a 450 de cercetători din 14 țări este de a folosi un fragment din gheața pură din Antarctica drept lentilă naturală. Așa a luat naștere IceCube Neutrino Observatory, care integrează 5 160 de senzori de lumină sensibili într-un cub de gheață antarctică cu latura de 1 kilometru. Finalizat în 2011, IceCube a devenit cel mai mare detector de neutrini din lume. De atunci au fost înregistrate 28 de evenimente de detectări confirmate de neutrini, sursele fiind acele misterioase acceleratoare – nuclee active galactice, implozii de supernove, galaxii în formare – ceea ce confirmă teorii neverificate până acum despre structura Universului și a materiei sub-atomice. Personalitate sinceră și modestă, Francis Halzen atribuie succesul său în parte… norocului și îi previne pe studenții săi că urmarea unei cariere de cercetător în fizică implică riscuri și cere o dedicație cu totul specială, în vreme ce nu toate aceste cariere sunt încununate – ca cea a lui – cu premii Nobel.
(sursa imaginii: www.democrata.es/en/health/nobel-prize-in-medicine-2026-for-karl-deisseroth-peter-hegemann-and-georg-nagel-pioneers-of-optogenetics/)
Spre deosebire de Premiul pentru Fizică, Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost împărțit de trei savanți (doi germani și un american) care au contribuit în mod esențial la nașterea unei ramuri științifice noi numite optogenetică. Cei trei cercetători sunt biofizicianul și biochimistul Peter Hegemann (născut în 1954) de la Universitatea Humboldt din Berlin, biofizicianul Georg Nagel (născut în 1953) de la Universitatea din Würzburg și americanul Karl Deisseroth (născut în 1971) de la Universitatea Stanford. Optogenetica este o tehnică biologică experimentală care combină genetica și optica pentru a controla și a monitoriza activitatea unor celule individuale – cel mai frecvent neuroni – cu o precizie la nivel de milisecundă, utilizând lumina. Tehnologia se bazează pe introducerea de gene provenite de la organisme unicelulare (precum algele sau bacteriile) în celulele-țintă. Aceste gene produc proteine sensibile la lumină, numite opsine microbiene. Administrarea se realizează pe cale optică: folosind fibre optice, lasere sau LED-uri miniaturale, cercetătorii direcționează impulsuri luminoase către anumite regiuni cerebrale sau țesuturi ale unor animale vii, aflate în mișcare, pentru a activa sau dezactiva celulele respective. Descoperirea inițială a fost făcută la începutul anilor 1990 de Hegemann, care a observat felul în care alge monocelulare răspund la stimuli luminoși. Împreună cu Hagel, el a avut ideea de a încerca să replice aceste „acceleratoare celulare” în celule ale altor organisme vii, bazându-se pe o ‘hartă ADN’ creată de o echipă de cercetători japonezi. Următorul pas a fost implantarea în neuroni, celule care prin definiție transmit semnale electrice. Succesul acestor încercări a fost folosit de laboratorul lui Deisseroth pentru a crea și replica procese care utilizează tehnologiile industriale ale opticii moderne. Astăzi sunt studiate prin aceste metode fundamentele fiziologice ale unor boli și tulburări nervoase precum anxietatea, depresia, schizofrenia sau demența, dar și tratamentul unor forme de orbire.
(sursa imaginii: www.democrata.es/en/health/nobel-prize-in-medicine-2026-for-karl-deisseroth-peter-hegemann-and-georg-nagel-pioneers-of-optogenetics/)
Premiul Nobel pentru Chimie va fi împărțit de doi cercetători cu realizări majore într-un domeniu al chimiei organice bazat pe simetria și mai ales asimetria moleculară. Majoritatea moleculelor au replici structurale ‘în oglindă’. Diferențele dintre ‘moleculele de stânga’ și ‘moleculele de dreapta’ sunt nesemnificative în chimia anorganică, dar pot avea consecințe dramatice în chimia organică. Multe dintre moleculele medicamentoase apar în două variante care sunt imaginea neidentică în oglindă a celeilalte: una are efect terapeutic, în timp ce cealaltă poate provoca efecte secundare inutile și uneori dăunătoare. Această proprietate este numită științific chiralitate. Un caz celebru este cel al thalidomidei, care în anii 1950 și începutul anilor 1960 era recomandată femeilor însărcinate. Procesele prin care pot fi eliminate sau mult reduse producțiile de versiuni dăunătoare nu erau – până recent – bine definite. Francezul Henri Kagan (născut în 1930) și japonezul Kensō Soai (născut în 1950) au găsit o soluție. Kagan a oferit fundamentul teoretic și modelarea matematică pentru efectele neliniare, în timp ce Soai a descoperit ulterior o reacție fizică spectaculoasă (reacția Soai), în care un catalizator se putea, la propriu, multiplica exponențial (autocataliză asimetrică), folosind principiile lui Kagan. Henri Kagan a descoperit o nouă modalitate de a manipula reacțiile chimice, permițând obținerea unui exces mai mare din una dintre imaginile în oglindă decât se credea anterior a fi posibil. Descoperirea sa a fost revoluționară pentru chimiștii care dezvoltă reacții destinate fabricării de produse farmaceutice, arome, parfumuri și materiale noi. Kensō Soai a conceput prima reacție chimică în care se forma o singură imagine în oglindă dintre cele două posibile. Împreună, realizările lor au transformat o particularitate de nișă a stereochimiei (numită și chimie 3D sau chimie în spațiu – ramura chimiei care studiază aranjamentul spațial tridimensional al atomilor în cadrul moleculelor și modul în care aceste aranjamente influențează proprietățile lor fizice și chimice) într-un pilon fundamental al științei moleculare moderne. Reacția Soai este unul dintre cele mai spectaculoase experimente chimice realizate vreodată. Cu excepția fenomenelor petrecute la originea vieții însăși, nimeni nu mai reușise o asemenea performanță.
(sursa imaginii: www.rs.kagu.tus.ac.jp/soai/profile-e.html)
Personalitatea lui Henri Kagan atrage atenția în mod deosebit. Cel mai în vârstă laureat al premiilor din acest an este un supraviețuitor al Holocaustului. S-a născut la Boulogne-Billancourt, lângă Paris, într-o familie formată dintr-un tată inginer, Alexandre Kagan, și soția acestuia, Adeline. În timpul ocupației naziste a nordului Franței, familia sa a fost nevoită să fugă din cauza originii evreiești. Au găsit refugiu într-un sat din sudul Franței, unde au supraviețuit Holocaustului trăind sub nume false. După război, inițial, adolescentul Henri Kagan a urmat un profil literar la școală, însă a întâmpinat dificultăți. Direcția sa s-a schimbat după ce și-a descoperit pasiunea pentru matematică, fizică și chimie; își petrecea adesea sfârșiturile de săptămână explorând chimia experimentală la Palais de la Découverte, în Paris. A obținut diploma de inginer chimist la École Nationale Supérieure de Chimie de Paris în 1954, iar în 1960 și-a finalizat doctoratul la Collège de France. Descoperirile sale revoluționare datează începând cu anii 1970. Henri Kagan este apreciat atât pentru contribuțiile sale fundamentale în chimie, cât și pentru ținuta sa elegantă și profunzimea intelectuală. Este adesea descris că un gentleman din tradiția academică „de modă veche”. Colegii săi remarcă statura sa înaltă și zveltă, precum și faptul că, aproape în fiecare zi, poartă un costum impecabil atunci când merge la laborator. Are un temperament prin natura sa rezervat, introvertit și rațional. Deși este considerat un titan al stereochimiei, el i-a tratat întotdeauna pe colegi, studenți și concurenți cu o blândețe și o modestie care îi sunt caracteristice.
(sursa imaginii: www.thefinancialdistrict.com.ph/post/robert-e-hall-and-michael-woodford-win-2026-nobel-prize-in-economics)
Premiul pentru Economie sau mai corect Premiul Sveriges Riksbank în Științe Economice în memoria lui Alfred Nobel 2026 va fi împărțit de doi economiști americani: Robert E. Hall (născut în 1943) de la Universitatea Stanford și Michael Woodford (născut în 1955) de la Universitatea Columbia. Dezvoltarea economică este caracterizată prin alternanța perioadelor de declin și de creștere. Stimularea sau încetinirea economiei la momentul oportun pot asigura stabilitatea și ne pot ajuta să evităm recesiunile prelungite sau o inflație scăpată de sub control. Începând cu prima jumătate a secolului XX, economiștii au utilizat pentru a descrie aceste cicluri modelul keynesian (după numele economistului britanic John Maynard Keynes) – o teorie macroeconomică potrivit căreia cererea agregată (cheltuielile totale ale gospodăriilor, întreprinderilor și guvernului) reprezintă principalul motor al producției, ocupării forței de muncă și creșterii economice pe termen scurt. Cercetările lui Robert E. Hall și Michael Woodford au generat o schimbare de paradigmă în politica de stabilizare. Modelele neo-keynesiene, rezultate din cercetările acestora, permit explicarea și cuantificarea modului în care politica de stabilizare influențează ciclurile economice; în prezent, acestea sunt utilizate de băncile centrale și de ministerele de finanțe din întreaga lume. Într-o lucrare publicată în 2003, Michael Woodford a prezentat un model macroeconomic neo-keynesian complet, fundamentat pe baze microeconomice – incluzând descrieri ale modului în care actorii individuali iau decizii privind consumul, producția și prețurile produselor – oferind astfel răspunsuri mai solide. Predicțiile factorilor de decizie politici, financiari și economici din ultimele decenii se bazează mai mult pe anticiparea reacțiilor actorilor microeconomici decât pe extrapolarea coeficienților macroeconomici practicată în trecut. Se poate spune că cei doi economiști au restructurat complet modelele macroeconomice, oferindu-le o fundamentare microeconomică, totul plecând de la modul în care gospodăriile și întreprinderile individuale anticipează viitorul. Rezultatul constă în acțiuni mai previzibile și un sistem economic mai stabil.
În fiecare an circulă anecdote în legătură cu felul în care laureații primesc vestea că li s-a decernat Nobelul. Nici acest an nu a fost o excepție. Unul dintre ei a mărturisit că suferă de câțiva ani de „febra lui Octombrie” și că este fericit că, în fine, după ce va primi premiul, viitoarele toamne vor fi mai liniștite. Altul declara că își pierduse speranța după ce, cu două decenii în urmă, premiul fusese acordat altor cercetători, în pofida faptului că și el contribuise cel puțin în măsură egală la respectivele descoperiri. Un alt fericit laureat se afla la cumpărături, a mulțumit scurt celui care-l anunțase și s-a scuzat deoarece trebuie să plătească la casă coșul de supermarket. În fine, un alt laureat era în sala de clasă, a răspuns la telefon și apoi le-a spus studenților că tocmai a fost anunțat că a primit Premiul Nobel, dar asta nu-i va scuti de lucrarea pe care tocmai o începuseră.
Lăsând din nou la o parte controversatele premii pentru literatură și pace, se poate spune că laureații Premiului Nobel din 2026 în domeniile științei și al economiei împărtășesc trăsături distincte: consecvența personală pentru cercetări fundamentale care se întind pe parcursul a decenii, un drum marcat de colaborări internaționale intense și o activitate care oferă soluții practice, aplicabile în lumea reală, pentru provocări sistemice complexe. De aici îi felicităm, le mulțumim și le dorim o viață lungă și rodnică în continuare.
