Dan RomașcanuÎn seara zilei de 28 februarie 2016 atenţia multor pasionaţi ai celei de-a şaptea arte va fi îndreptată către auditoriul Teatrului Dolby de pe Bulevardul Hollywood din cartierul cu acelaşi nume din Los Angeles, unde va avea loc una dintre cele mai importante şi mai mediatizate ceremonii anuale păgâne ale planetei – decernarea premiilor Academiei de Arte şi Ştiinţe a Imaginilor Mişcătoare, şi dacă nu aţi identificat imediat despre ce este vorba desigur că veţi recunoaşte imediat celălalt nume mult mai popular – premiile Oscar!
(sursa imaginii http://www.forbes.com/sites/markhughes/2015/02/20/oscar-preview-behind-the-scenes-at-dolby-theater/)
Regretata critică de film şi istoric al artei cinematografice care a fost Adina Darian scria acum 30 de ani în prefaţa cărţii ei „Mirajul statuetei de aur” publicate în 1985 de Editura Meridiane, carte care relata pentru cititorul şi iubitorul de fim din România (atât de lipsit de contact direct cu ceea ce se întâmpla în lume în acel moment) istoria celor 55 de ediţii ale premiilor Academiei care avuseseră loc până în acel moment: „… a investiga şi a scrie istoria premiului Oscar înseamnă a reconstitui istoria filmului american şi, totodată, evoluţia societăţii pe care o exprimă şi slujeşte. Viaţa Statelor Unite în secolul al XX-lea este, mai mult şi în mai mare măsură decît a oricărei alte ţări, inseparabilă de ceea ce au gîndit, jucat şi înregistrat, pe cele 20 de milioane de kilometri de celuloid, cineaştii americani.”
Cam tot ce scria atunci Adina Darian a rămas valabil şi în secolul XXI, poate cu excepţia milioanelor de kilometri de celuloid care au fost înlocuiţi cu milioanele de giga-bytes ai imaginilor (uneori tri-dimensionale) şi sunetului (de cele mai multe ori „suround”) al filmelor de azi transportate pe magistralele Internetului. La fel de evident este ataşamentul filmului american faţă de mituri, pe care autoarea cărţii îl explica prin intermediul unui citat din „Psihologia filmului” a lui Andre Malraux. Între marile mituri ale cinematografiei americane cel al explorării spaţiale a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în deceniile care s-au scurs de la publicarea cărţii. În anii precedenţi am văzut cum filme din această categorie au fost candidaţi serioşi la cele mai importante premii – „Gravity” regizat de mexicanul Alfonso Cuaron în 2013 cu Sandra Bullock şi George Clooney în rolurile principale, şi „Interstellar” regizat de inventivul, dar inegalul, Christopher Nolan cu Matthew McConnaughey în rolul principal. În acest an se află în competiţia pentru premiile principale două filme care aparţin genului şi, totuşi, sunt şi foarte diferite unul de celălalt, regizate de doi regizori care aparţin unor generaţii diferite şi care le abordează cu agendele lor personale şi creative proprii. Să vedem despre ce este vorba.
(sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/The_Martian_%28film%29)
„The Martian” este ecranizarea unui roman scris de Andy Weir pe care nu l-am citit încă, dar despre care autorităţi în literatura ştiinţifico-fantastică, cum ar fi fiul meu cel mare Liviu, susţin că este foarte bun. (Eu personal evit comparaţiile carte vs. film chiar atunci când este vorba despre ecranizări, căci consider că cele două arte au mijloace specifice foarte diferite de a stimula gândirea şi de a crea emoţii chiar dacă pornesc de la acelaşi text sau se ocupă de aceeaşi temă.) Regizorul este Riddley Scott, unul dintre veteranii cinematografiei hollywoodiene, a cărui carieră este remarcabilă nu doar prin prolificitate, ci şi prin abordarea unor genuri foarte diferite. Enumerarea câtorva dintre succesele sale, cum ar fi, „Alien”, „Blade Runner”, „Thelma şi Louise”, „Gladiator”, „Hannibal”, „Matchstick Men”, „Robin Hood”, ni-l arată a fi la fel de familiar şi în control şi când este vorba despre science fiction sau horror, dramă sau comedie, film istoric sau comentariu social.
„The Martian” combină în fapt două teme care în cinematografie s-au tradus în două genuri diferite. Prima temă este cea a supraviețuitorului singuratic, introdusă în literatura lumii de Daniel Defoe şi al său „Robinson Crusoe”, a cărui ilustraţie cinematografică cea mai cunoscută este „Cast Away” a lui Robert Zemeckis din anul 2000 cu Tom Hanks în rolul principal. Cealaltă temă este cea a catastrofei spaţiale urmărite cu sufletul la gură de întreaga omenire. Aici realitatea a precedat filmul şi „Apollo 13” regizat în 1995 de Ron Howard prezenta epopeea navei spaţiale americane care în anii 70 a fost în pericol de a fi pierdută împreună cu astronauţii de la bordul ei, între care Jim Lovell. În rolul principal… tot Tom Hanks. În „The Martian” o furtună pe Marte duce la pierderea contactului şi părăsirea unui astronaut considerat mort. Supravieţuirea acestuia în condiţiile aprige ale unei planete ostile pune în umbră încercările prin care au trebuit să treacă Robinson şi urmaşii săi naufragiaţi pe insule pustii poate, dar binecuvântate cu bananieri şi aer respirabil.
(sursa imaginii http://www.dailygalaxy.com/my_weblog/2015/10/nasajet-propulsion-laboratory-the-real-life-exploration-science-behind-the-martian.html)
Partea ştiinţifică joacă un rol important în filmul lui Ridley Scott. Poate chiar prea important. În cursul a două ore de proiecţie învăţăm cum poate fi produs aer respirabil şi apă potabilă, cum se cultivă cartofi în sol marţian şi cum sunt restabilite legăturile de comunicare după două explozii şi o furtună nimicitoare, cum se etanşează un satelit cu nailonuri şi bandă adezivă, cum poţi străbate mii de kilometri cu combustibil suficient doar pentru o fracţiune din distanţă, sau cum poţi transforma calculatorul vehiculului marţian într-un calculator general, cu ajutorul căruia sunt posibile comunicaţii interspaţiale. Forumurile internetice au dezbătut cu furie timp de câteva luni veridicitatea aspectelor tehnice din domenii diferite (biologie, fizică, informatică) – multe, dar nu toate, fiind destul de plauzibile. Cum acest film este plasat în viitorul relativ apropiat şi cum stilul este cel al ficţiunii ştiinţifice „realiste”, aceste dezbateri şi judecarea filmului după criterii apropiate de ceea ce inginerii numesc realizabilitatea tehnică era de aşteptat. Ele nu adaugă însă prea mult calităţii cinematografice. Nici actorul care joacă rolul principal – Mat Damon nu este (încă, cel puţin) un Tom Hanks şi parcă de la un film al lui Scott Ridley mă aşteptam la mai multă originalitate.
(sursa imaginii http://www.periodicoelrumano.es/tag/star-wars-the-force-awakens/)
„Star Wars – The Force Awakens” se situează mult mai aproape de zona mitului şi aş zice şi a basmului. Este al şaptelea film din seria „Star Wars” şi primul în care nu mai este implicat direct George Lucas, creatorul personajelor şi regizorul primelor filme din serie. În mare măsură este un film de predare a ştafetei de la o generaţie la alta, fie că este vorba despre realizatori, fie despre eroii filmului. La pupitrul regizoral se află acum J.J.Abrams – creatorul serialelor de televiziune „Lost” şi „Alias” şi regizor a doua episoade din cealaltă mare dramă de proporţii inter-galactice „Star Trek”. Ca acţiune, continuă lupta între forţele Imperiului şi rebelii care nu abandonează ideea libertăţii, între părţile de lumină şi de beznă ale Forţei. Universul continuă să fie populat de o faună colorată, diversă, uneori ameninţătoare, alteori hazlie. Planetele sunt părăsite, unele din ele explodează, iar maşinile spaţiale sunt mai agile decât oricând. Fanii urmăririlor spaţiale îşi au asigurată porţia de adrenalină.
(sursa imaginii http://www.gamespot.com/articles/star-wars-the-force-awakens-spoiler-free-review/1100-6433169/)
Continuitatea în idei şi stil cred că este una dintre calităţile care fac din acest nou episod un succes la public şi la o mare parte din critici. Fanii aprigi ai epopeii vor regăsi o atmosfera şi tematică familiară. Câţiva dintre eroii primei serii (realizată acum aproape 40 de ani) revin pe ecran cu ridurile inerente vârstei dar şi cu înţelepciunea şi experienţa de viaţă care le oţelesc principiile. Eroi noi şi tineri cresc sub ochii noştri şi preiau din mers ştafeta. Este de remarcat şi grafica – J.J. Abrams a avut ideea de a păstra şi continuitatea vizuală evitând pe cât posibil folosirea efectelor spectaculoase de grafică computerizată şi recreând un univers în care navele spaţiale şi roboţii sunt acoperiţi de praful deşerturilor de pe planete aride (sau de cel al stelelor!) şi nu îşi ascund zgârieturile şi bombardamentul asteroizilor. Paradoxal, universul vizual de basm al lui „Star Wars” pare mai verosimil decât cel realist din „The Martian”.
Dar star-ul incontestabil al noii serii este robotul BB-8, urmaşul dar şi prietenul neuitatului R2D2 din primele episoade. Fie numai şi pentru el merită să mergeţi să vedeţi acest film dacă nu aţi făcut-o deja. BB-8 joacă şi un rol important în acţiune, şi prezintă acele trăsături umanoide, inclusiv umorul care sper că va face parte şi din arsenalul roboţilor adevăraţi ai viitorului. La ora când scriu acest articol nu au fost încă anunţate nominalizările pentru diferitele categorii ale premiilor Oscar. Privind retrospectiv spre filmele anului îmi pare însă că rolurile de roboţi capătă din ce în ce mai multă importanţă. Nu numai în „Star Wars” ci şi în „Ex-Machina” unde personajul Ava interpretat de Alicia Vikander este aproape de zona nominalizărilor. Nu există încă o categorie pentru cel mai bun rol de robot. Încă, am spus? Ce părere aveţi despre o viitoare categorie de „roluri interpretate de roboţi”? Science-fiction?
