Man Ray – Ecuații omenești

Am vizitat în ultimul sfârșit de săptămână câteva expoziţii excepţionale la Muzeul Israel din Ierusalim. Printre ele s-a aflat şi „Man Ray – Human Equation”, expoziţie organizată împreună cu Colecţia Phillips din Washington, DC şi expusă deja la Washington şi la Ny Carlsberg Glyptotek din Copenhaga. Un bun prilej nu numai pentru a reîntâlni într-o expoziţie consistentă şi diversă unul dintre artiştii importanţi ai secolului 20, artist a cărui operă creată în stiluri şi cu materiale diverse este asociată cu câteva dintre curentele importante ale avangardei primei jumătăţi de secol, dar şi o ocazie de a reflecta asupra raportului între ştiinţă, în forma sa cea mai abstractă şi mai pură, matematica şi exprimarea artistică.

Man Ray, 1034

(sursa imaginii – https://en.wikipedia.org)

Man Ray, pe numele său adevărat Emmanuel Radnitzky, s-a născut în 1890 la Philadelphia într-o familie de imigranţi evrei ruşi. Tatăl său era croitor şi nu s-a entuziasmat prea tare de cariera „neproductivă” aleasă de cadetul familiei, dar manechinele, materialele textile, fiarele de călcat şi maşinile de cusut au ajuns teme şi medii de exprimare care vor reveni în lucrările sale mai târzii. Asociat la distanţă cu mişcarea Dada iniţiată în Zurich de un grup de europeni refugiaţi de urgia primului război mondial printre care evreii originari din România, Tristan Tzara şi Marcel Iancu, Ray creează în mod sincron (unii istorici ai artei spun chiar în avans) lucrări care se încadrează în acest important curent de avangardă. În aceeaşi perioadă Man Ray începe să exploreze mediul fotografic care va deveni unul dintre principalele sale moduri de exprimare.

În 1921, Man Ray trece oceanul şi se stabileşte la Paris. Va trăi aici până în 1940 devenind una dintre figurile marcante ale boemei artistice a oraşului-lumină în a cărei viaţă creativă efervescentă se încadrează ca unul dintre artiştii de frunte ai dadaismului şi suprarealismului.

Aici începe, în 1934, aventura cognitiva şi artistică din centrul expoziţiei de la Muzeul Israel. Istoricul de artă Christian Zervos îl invită pe Ray (se pare că la recomandarea lui Max Ernst) să fotografieze colecţia reprezentărilor fizice tridimensionale ale ecuaţiilor matematice ale institutului Henri Poincare. Colecţia aceasta reprezenta în acel moment rezultatul a peste jumătate de secol de activitate a unor matematicieni francezi şi germani care construiseră echivalentele geometrice tridimensionale ale ecuaţiilor matematice. Ray nu era matematician, dar matematica îl fascina de multă vreme şi există dovezi ale unor încercări precedente. Sesizând imediat potenţialul artistic al formelor geometrice, artistul le fotografiază cu fervoare şi publică în 1936 o parte dintre fotografii în revista „Cahiers d’Art” împreună cu un articol despre „Criza obiectelor”.

1937 a fost un an de criză şi răspântie în evoluţia artistică a lui Man Ray. În acel an a publicat articolul „La Photographie n’est pas l’Art, l’Art n’est pas la photographie” în care declara fotografia ca nefăcând parte din spaţiul artelor şi renunţa formal şi declarativ la acest mijloc de expresie. În 1940, odată cu ocuparea Parisului de către trupele germane, Ray este nevoit să se întoarcă în Statele Unite. La câteva zile după întoarcere o cunoaşte la Hollywood pe Juliet Browner, dansatoare şi elevă a Marthei Graham, şi ea americană din prima generaţie, descendentă a unei familii de evrei din România. Va fi ultima sa mare iubire (ultima dintr-un şir de relaţii spectaculoase, de altfel) şi cu ea va fi căsătorit până la sfârşitul vieţii. Soţii Ray se întorc la Paris în 1951, artistul trăind acolo ultimul sfert de secol al vieţii sale. A murit în 1976 şi este înmormântat la cimitirul din Montparnasse.

Să ne reîntoarcem însă la anii războiului – anii în care se întoarce la modelele matematice şi reprezentarea lor geometrică, întâi pentru a le reconstitui împotriva uitării căci nimic nu garanta cum şi când se va termina războiul şi dacă le va mai revedea vreodată. A urmat apoi transfigurarea lor artistică. Modelele geometrice se transformă în „ecuaţii omeneşti” sau „ecuaţii shakespeariene” – un ciclu de 23 de lucrări care subliniază caracterul antropomorfic al reprezentărilor geometrice, le umanizează şi inspiră viaţa şi personalitate fiecăreia dintre ele prin sugestie.

Man Ray, „Alls Well That Ends Well, 1948

(sursa imaginii http://www.artnews.com/2015/06/11/man-ray-human-equations-at-ny-carlsberg-glyptotek/)

„Regele Lear” este transpunerea unei suprafeţe Kummer încercând să se apropie cât mai mult de a treia dimensiune şi sugerând celebrul monolog al lacrimilor prin forma care pare că aproape se scurge de pe suprafaţa pânzei.

Merry Wives of Windsor, mathematical-model-pairing

(sursa imaginii http://blog.phillipscollection.org/2015/04/13/man-rays-shakespearean-equations-merry-wives-windsor/)

Un alt exemplu este lucrarea „Văduvele vesele din Windsor” – la origine reprezentarea unei funcţii Weierstrass devenită un grup de forme feminine ale căror diversitate este sugerată de colorarea discretă a secţiunii superioare.

Stop 10 Hamlet

(sursa imaginii http://blog.phillipscollection.org/2015/04/20/meanings-man-rays-hamlet/

„Hamlet” este inspirată de modelul matematic al unui tetrahedron Meissner căruia i se adaugă o tuşă de culoare pentru a sugera un sân de femeie.

Shakespearean equation twelfth night

(sursa imaginii: http://www.wikiart.org/en/man-ray/shakespearean-equation-twelfth-night)

„Twelfth Night” este lucrarea mea preferată din acest ciclu. Este vorba despre o compoziţie hibridă în care sunt alăturate patru reprezentări ale unor modele matematice din colecţia Institutului Poincaré şi două obiecte din colecţia de curiozităţi a artistului. Vă las să ghiciţi care dintre obiecte aparţine domeniului matematicii.

Au trecut aproape şapte decenii de când aceste lucrări au fost pentru prima dată prezentate împreună într-o expoziţie pregatită de artistul însuşi, în 1948, la Beverley Hills. Astăzi ele sunt reunite din nou, împreună cu alte lucrări ale lui Ray, dar şi cu modele originale din colecţia institutului Poincaré. Tematica expoziţiei pare a fi extrasă însă din contemporaneitatea artistică imediată, şi nu pot decât să glosez în imaginaţie cum s-ar fi raportat Man Ray la tehnologiile digitale care stau astăzi la îndemâna artiştilor, transformând instantaneu algoritmii şi ecuaţiile în forme, culori şi senzaţii.