Dan Romașcanu„Munca l-a creat pe om” este unul dintre citatele-lozinci cu care s-au confruntat generaţiile care au avut neşansa să trăiască perioada comunistă. Citatul, sau mai corect parafraza, îşi are originea într-o lucrare din 1876 a lui Friedrich Engels numită „Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om” – o interpretare în spirit materialist a antropogenezei, inclusă mai târziu în lucrarea sa de proporţii „Dialectica naturii”. Cercetările şi studiile ulterioare au demonstrat că viziunea lui Engels era simplistă şi că antropogeneza are multe alte dimensiuni printre care cele biologice, genetice, dezvoltarea gândirii abstracte şi a comunicării sociale şi individuale (semantică şi limbaj).
(Zadok Ben-David – ‘Evolution and Theory’, 1998, Muzeul Israel din Ierusalim)
Deformaţia materialist-dialectică nu trebuie însă să prevină aprecierea rolului central pe care munca îl are astăzi în dezvoltarea economică, organizarea socială, etică şi relaţiile interumane. Mă refer desigur la o semnificaţie largă a conceptului de „muncă”, incluzând nu numai munca fizică producătoare de rezultate palpabile în obiecte sau materiale de consum, ci şi la munca intelectuală, în domeniul serviciilor prestate de stat sau comerciale. Conceptul are desigur istoricitatea sa. În lumea antică munca (cel puţin cea fizică) era mai mult sau mai puţin echivalentă cu sclavia, şi în multe limbi ale pământului de la ebraica veche până la unele limbi slave contemporane „munca” şi „sclavie” fac parte din aceeaşi familie de cuvinte. Catolicismul (dar nu şi creştinismul ortodox) moşteneşte această concepţie oarecum derogatorie despre muncă, reabilitarea apărând doar în curentele creştine protestante şi în special în calvinism care pun „etica muncii” în centrul concepţiei lor spirituale. Aplicarea în practică este evidentă în dezvoltarea burgheziei şi revoluţia industrială care avantajează concepţiile favorabile muncii remunerate după cantitate, calitate şi productivitate, până la a trage linii de demarcare invizibile de progres economic, dar şi de mentalităţi sociale între lumile protestantă şi catolică.
Fabrică de confecții, 1948
(sursa imaginii http://www.theguardian.com/commentisfree/2013/jan/03/world-without-work)
Sistemul capitalist de organizare economică şi socială pune munca productivă în centrul funcţionării sale în paralel cu dimensiunea sa financiară. Crizele economice periodice ale acestui sistem sunt strâns legate între altele şi de piaţa forţei de muncă, în perioadele de criză crescând numărul şomerilor – categorie socială dezavantajată chiar şi în condiţiile existenţei „plaselor de siguranţă” sociale. A fi şomer în societatea capitalistă contemporană implică nu numai dezavantaje materiale şi sociale, dar şi crize personale acute. De la nivelul personal aceste crize se extind la nivelul comunităţilor locale, regionale, naţionale – echivalarea cu epidemii de boli sociale nefiind cu nimic exagerată.
Ameninţarea principală asupra pieţelor de muncă nu provine însă de la crizele economice care de altfel sunt urmate de perioade de redresare, ci de la progresele tehnologiei în domeniile automatizării şi roboticii. Economia globală este din ce în ce mai eficientă şi necesită din ce în ce mai puţine mâini lucrătoare. Aproape că nu există vreo activitate fizică în registrul profesiunilor omeneşti care să nu fie „automatizabilă”, „computerizabilă”, „robotizabilă”. Nu numai numărul de mâini lucrătoare va fi însă afectat. Dacă pe termen scurt este de prevăzut o creştere a numărului de locuri de muncă create pentru a programa, supraveghea, corecta activităţile roboţilor, maşinilor fără şofer sau a obiectelor zburătoare telecomandate („drones”) de la un moment al dezvoltării tehnologice încolo şi aceste activităţi devin practicabile de maşinile inteligente. Dezvoltarea tehnicilor de inteligenţă artificială va face şi din crearea de noi maşini inteligente o profesie care nu este neapărat rezervată oamenilor.
(sursa imaginii http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2015/07/world-without-work/395294/)
Înainte de a continua lanţul previziunilor şi analiza acestora voi menţiona că, dacă tendinţa generală pe termen lung este aproape unanim acceptată, aprecierile în legătură cu ritmul de adoptare a tehnicilor de automatizare şi robotizare diferă de la autori ca Eric Brynjolfsson şi Andrew McAffee care în cartea lor „The Second Machine Edge” extrapolează experienţa ultimelor decenii şi declară că a prevedea invenţii chiar şi cu zece ani înainte este o misiune practic imposibilă, la autori ca Adam Levey care în articolul său din Atlantic Monthly din aceasta vară prevede că vor fi necesare încă un număr de crize periodice şi de rezolvarea lor până când societăţile avansate tehnologic vor simţi efectele lipsei de ofertă de muncă. Cam toţi însă sunt de acord cu istoricul economist Robert Skidelsky în previziunea sa că mai devreme sau mai târziu omenirea va „epuiza oferta de poziţii de muncă”.
Care vor fi consecinţele? Aici scenariile încep să difere. Istoria crizelor economice demonstrează că ele sunt simultane sau urmate la intervale scurte de timp de crize sociale de proporţii. Viziunile optimiste, în schimb, descriu o lume în care fiinţele umane îşi eliberează energiile intelectuale, nervoase, şi spirituale pentru a crea şi a învăţa. În definitiv cuvântul „şcoală” din limbile latine şi germanice de astăzi are ca origine termenul elen „shkole” – recreere. O lume deci fără muncă, fizică sau intelectuală în sensul în care le concepem astăzi, dar în care fiecare fiinţă umană va fi liberă să creeze şi să re-creeze.
(sursa imaginii http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2015/07/world-without-work/395294/)
Opinia mea personală este influenţată de faptul că încă nu am găsit echivalentul automatizat sau robotizat al unor activităţi legate de dimensiunile spirituale ale oamenilor, de la hotărâri judecătoreşti care pun în balanţă aspectele juridice cu cele umane, sau îndrumări spirituale pe care mulţi oameni le primesc de la înţelepţii epocii, uneori înveşmântaţi în mantii religioase – şi până la apărarea însăşi a speciei umane. Dacă îmi pot imagina sisteme automate puse în slujba oamenilor care să creeze alte sisteme cu funcţionalităţi similare mai perfecţionate tehnologic, nu văd încă dacă şi când vom putea renunţa la verificarea integrităţii şi a subordonării acestor sisteme integrităţii şi bunei stări a fiecărei fiinţe umane în parte şi a societăţii în general. Cu alte cuvinte, tocmai progresul tehnologic cere ca securitatea globală a sistemelor robotizate să rămână o sarcină îndeplinită numai de fiinţe umane. Oricum ar fi însă, omenirea va trebui să se reorienteze şi ca ocupaţii şi ca valori, individual şi social, spre un alt mod de a-şi ocupa timpul şi spre o altă scală de valori. Cât de aproape sau cât de departe suntem de această fază? Utopie care nu va rezista realităţilor crude ale contemporaneității şi se va destrăma precum alte utopii politice şi sociale? Criză sau împlinire?
Dilemele tehnologice sunt însoţite de dileme etice şi filosofice. Etica occidentală de sorginte protestantă a pus munca productivă în centrul sistemelor de valori şi a organizării economice. Marxismul a preluat etica muncii din perspectiva sa. Ce va înlocui munca în societăţile viitoare sau ce aspecte de creativitate specific umane vor determina sistemele de valori ale umanităţii în perioada lumii fără muncă?
Voi lăsa deschise întrebările dezbaterilor şi opiniilor cititorilor.
