Luddismul, ieri și azi

Istoria uneori se repetă, dacă nu identic, atunci în tipare care revin după o anumită vreme şi reiau cicluri de evenimente şi relaţii între cauze şi efecte care par asemănătoare, deşi formele lor sunt diferite, în funcţie de contextul istoric. Unul dintre aceste fenomene pare a se petrece în ultimele decenii, în care revoluţia tehnologică digitală are efecte sociale care amintesc multe dintre caracteristicile revoluţiei industriale care avea loc în ţările avansate ale acelei perioade cu două secole în urmă. Ca şi atunci, evoluţia tehnologică are implicaţii dramatice, unele mai aşteptate, altele mai puţin previzibile asupra economiei şi a vieţii celor aflaţi pe piaţa muncii, şi atunci – ca şi acum –răspunsurile nu întârzie să apară din partea celor afectaţi.

(sursa imaginii: www.haaretz.co.il)

Originea termenului de luddism şi a substantivului luddist, care desemnează adepţii acestui curent, se află în personajul istoric al unui anume Ned Ludd care – în 1779 – a distrus într-un acces de furie două războaie mecanice de ţesut. Asta se petrecea la Anstey, lângă Leicester, în Anglia aflată la începutul revoluţiei industriale. Ludd era unul dintre ţesătorii afectaţi de introducerea maşinilor care mecanizau procesul ţesutului şi îmbunătăţeau în mod dramatic productivitatea muncii, lăsându-i fără lucru pe majoritatea proletarilor angajaţi în ţesătorii.
Pentru a înţelege amploarea impactului revoluţiei industriale de la sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 asupra eficienţei producţiei industriale şi a transporturilor, putem examina dispozitivul tehnologic care stătea în centrul acesteia – motorul cu aburi. Primele motoare instalate pe maşini asemănătoare cu precedentele modele mecanice înlocuiau munca a patru muncitori. Când s-a răspândit adaptarea reciprocă dintre formele maşinilor şi capacităţile sporite ale motoarelor, un astfel de motor putea înlocui munca a 40 de muncitori, în locul lor fiind angajaţi un muncitor calificat, ‘expert’ şi în funcţionarea motorului, şi unul sau doi muncitori auxiliari care se ocupau de transportul şi alimentarea cu combustibil. Cu cât era mai spectaculoasă creşterea de randament, cu atât mai dramatic era impactul asupra forţei de muncă. Muncitorilor care acţionau maşinile în fabrici li se cerea un grad mai ridicat de specializare, dar numărul lor era uneori cu unul sau două ordine de mărime mai mic.

(sursa imaginii: en.wikipedia.org)

Reacţia nu putea să întârzie. Mişcarea luddistă a luat amploare în Anglia, în 1811, în condiţiile crizei economice produse de războaiele napoleoniene. Luddiţii erau organizaţi ca o societate secretă, publicau manifeste anonime, îşi plănuiau acţiunile în mod temeinic, se antrenau nopţile şi executau în bande organizate atacuri împotriva ţesătoriilor şi a altor întreprinderi textile, distrugând în mod special maşinile acţionate de motoare. Armata britanică a intervenit şi unii dintre luddisti au fost arestaţi şi judecaţi, deşi iniţial nu exista o legislaţie clară pe baza căreia să poată fi condamnaţi. Abia în urma revoltelor luddiste, Parlamentul englez a scos în afara legii distrugerea maşinilor şi i-a asociat crime şi pedepse mai severe, aşa cum au fost cele legate de sabotaj. Lordul Byron a fost printre cei care s-au opus public acestei legislaţii. Karl Marx avea să aprecieze critic cu o jumătate de secol mai târziu, în ‘Capitalul’, mişcarea luddistă, din cauza confuziei dintre instrumentele muncii şi sistemul economic şi politic care le foloseşte. În formularea lui Marx: ‘Instrumentele (uneltele) muncii atunci când iau forma maşinilor devin un competitor pentru muncitorii care le acţionează.’

(sursa imaginii: en.wikipedia.org)

O contribuţie importantă la înţelegerea ideologiei luddiste şi în evoluţia acesteia a adus în secolul 20 filozoful francez Jacques Ellul (1912 – 1994). Ellul s-a ocupat printre altele de efectele tehnologiei asupra evoluţiei societăţii umane, şi de răspunsurile acesteia la salturile tehnologice în diferite perioade. El consideră că perioada luddistă în Anglia a reprezentat primul moment în istoria gândirii economice şi sociale, în care parametrul principal sau chiar unic după care sunt apreciate maşinile este eficienţa (sau randamentul, în termeni tehnici). Nu aşa au stat lucrurile înaintea revoluţiei industriale. Minunatele maşini imaginate de Leonardo Da Vinci, de exemplu, erau apreciate nu după criteriul eficienţei, ci după criterii funcţionale (în ce măsură îndeplinesc funcţiile pentru care au fost proiectate) şi uneori chiar estetice. De aici încolo urmează etapa generalizării şi chiar şi cea a fetişizării, căci ‘eficienţa’ devine parametrul central nu numai al aprecierii şi comparării motoarelor sau altor maşini şi aparate, ci şi a evaluării întreprinderilor economice şi a oamenilor care lucrează în cadrul lor. Criteriul principal de angajare a unui salariat în economia capitalistă este ‘eficienţa’. Criteriul după care sunt apreciate companiile tehnologice la bursă este ‘eficienţa’ economică şi financiară a investiţiei. În cartea sa, La Technique: L’enjeu du siècle, publicată în 1964, Ellul (care, trebuie menţionat, vine şi dintr-o perspectivă şi cu o formaţie teologică) arată că în secolul 20 locul sacrului definit ca un obiect de fascinaţie, speranţă şi teamă, este luat de tehnologie şi de ştiinţele aplicate, cu eficienţa proceselor de producţie definită ca scop comun social căruia îi este subordonată şi societatea, şi oamenii care trăiesc în ea.
‘Tehnologia modernă a devenit un fenomen total de civilizaţie, forţă definitorie a unei noi ordini sociale în care eficienţa nu mai este o opţiune, ci o necesitate impusă tuturor activităţilor umane.’ [sursă: Fasching, Darrell (1981), The Thought of Jacques Ellul: A Systematic Exposition Edwin Mellen Press, p. 17]
Şi alţi filosofi importanţi ai secolului 20 au împărtăşit temeri similare. Unul dintre ei a fost Martin Heidegger, care în cartea sa din 1953, Întrebare cu privire la tehnologie, punea în opoziţie concepţiile centralităţii tehnologiilor moderne şi cea a elementelor lumii naturale, demonstrând că primele au tendinţa de a se dezvolta cu riscul de a le distruge pe cele din urmă. Exemplul folosit de Heidegger era cel al centralelor hidroelectrice de pe Rin, producătoare de energie electrică, dar devoratoare ale mediului natural, care transformaseră mitologicul fluviu dintr-o minune a creaţiei într-o imensă maşină de fabricat energie.

(sursa imaginii: gizmodo.com)

Revoluţia tehnologică produsă de miniaturizarea electronică, adoptarea formatelor digitale de transmisie şi stocare a informaţiei, apariţia Internetului şi, odată cu el, a accesului cvasi-instantaneu şi practic nelimitat la informaţie şi a conectivităţii globale, au dus la o nouă criză profesională de amploare, la reduceri uriaşe de personal devenit ‘ne-eficient’, la dispariţia sau la schimbări structurale în întregi ramuri profesionale şi economice. Nu este surprinzătoare re-cercetarea luddismului şi reapariţia unor forme de neo-luddism, mişcare care îşi defineşte ca scop încetinirea ritmului dezvoltării tehnologice, promovarea unui stil de viaţă socială şi economică în comunităţi mici, negând capacitatea tehnologiilor moderne de a rezolva marile probleme care confruntă omenirea (poluarea, pericolul distrugerii reciproce în războaie, problemele climatice) fără a crea alte probleme mai grave.
Publicista americană Chellis Glendinning a descris în lucrarea sa Note pentru un manifest neo-luddist, publicată în 1990, următoarele trei principii fundamentale ale neo-luddismului:

1. Neo-luddiștii nu sunt anti-tehnologie, ci se împotrivesc numai acelor tehnologii specifice care au influenţă distructivă asupra comunităţilor umane. În acest scop neo-luddistii înşişi sunt oameni educaţi tehnologic;
2. Toate tehnologiile sunt politice. Orice tehnologie a fost creată în scopuri economice bine definite şi joacă rolul său în menţinerea şi continuarea existenţei sistemului;
3. Viziunea personală asupra tehnologiilor este periculos de limitată. Aprecierea doar a beneficiilor de eficiență şi funcţionale aduse de tehnologii, fără luarea în considerare a impactului social şi asupra vieţii oamenilor, reprezintă un pericol pentru omenire la scala globală.

(sursa imaginii: www.strangenotions.com )

 Interpretările neo-luddiste nu au fost nici ele numai teoretice. Unul dintre ideologii extremişti ai neo-luddismului a fost Ted Kaczynski, geniu matematic şi profesor la Berkley, devenit anarhist şi terorist. Între anii 1978 şi 1995, cel care avea să fie numit şi ‘unabomber’ a plănuit şi executat atentate cu bombe artizanale trimise prin poştă unor persoane diferite, unele implicate în dezvoltarea de tehnologii noi, altele în comerţul de calculatoare sau doar oameni cu concepţii diferite de ale sale. Atentatele s-au soldat cu trei victime şi 23 de răniţi. Teroristul a fost condamnat la închisoare pe viaţă, fără drept de a fi eliberat vreodată.

Majoritatea luddiștilor nu propun însă în mod explicit acţiuni distructive. Le este şi destul de dificil, în actualul stadiu de dezvoltare al tehnologiei, să-şi definească ţintele. ‘Maşinile’ nu mai sunt specializate, ci universale, lucru valabil pentru majoritatea calculatoarelor, tabletelor sau telefoanelor inteligente. Sursa ‘eficienţei’ condamnate de luddiști se află astăzi în algoritmii care îndeplinesc diferite sarcini pentru care au fost programaţi, la viteze, cu siguranţă şi capabilităţi de acces de care mintea omenească nu se poate apropria. Avantajele relative ale inteligenţei umane – capacitatea de a decide, talentul de a învăţa, creativitatea şi intuiţia sunt din ce în ce mai ameninţate de algoritmii unor domenii ca Inteligenţa Artificială. În plus, în lumea virtuală şi interconectată de astăzi, algoritmii sunt peste tot. Ca un revers al teoriilor neo-luddiste, şi preţul atacului împotriva noilor tehnologii riscă să devină mai mare decât beneficiile (din punctul lor de vedere) ne-existenţei sau dispariţiei acestora.
Poate că este bine să luăm în considerare cele enunţate în februarie 2016 de un savant şi gânditor de talia lui Stephen Hawking:

‘În cazul în care maşinile produc tot ceea ce avem nevoie, rezultatul va depinde de modul în care sunt distribuite lucrurile. Toată lumea se poate bucura de o viaţă de lux în cazul în care bogăţia produsă de maşini este împărţită, sau cei mai mulţi oameni pot ajunge mizerabil de săraci în cazul în care proprietarii maşinilor vor reuşi să se împotrivească redistribuirii bogăţiei. Până în prezent, tendinţa pare să fie spre cea de a doua opţiune, cu tehnologiile ducând la o mai mare inegalitate.’ (sursa: Stephen Hawking Says We Should Really, 2016 | www.huffingtonpost.com)

Problema este deci politică şi socială, nu tehnică – şi nici filosofică. Neo-luddiţii au ridicat câteva probleme reale, dar soluţia acestora nu este în încetinirea progresului tehnologic, ci în administrarea sa în mod diferit, mai echitabil. Aşa cum am scris în alte ocazii, progresul este inevitabil. Depinde de noi să ştim să-l folosim spre binele comun.