Dan RomașcanuAm văzut recent un film care mi-a plăcut mult şi care m-a pus pe gânduri. Filmul se numeşte „The Big Short” şi este regizat de Adam McKay, care cel puţin până la acest film nu era un nume dintre cele mai bine cotate în industria cinematografică americană. Şi totuşi el a reuşit probabil să facă cel mai bun film până acum despre prăbuşirea pieţei imobiliare, urmată de cea a sistemului financiar, o criză ca la cartea capitalismului scrisă de Marx, care a început în 2007 şi într-o anumită măsură continuă până în prezent. Filmul a primit un Oscar pentru cea mai bună ecranizare.
(sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1596363/)
Piaţa de locuinţe din Statele Unite a fost în expansiune şi părea să fie solidă ca o stâncă în anii 1990 şi la începutul anilor 2000. Ea era susţinută de un sistem bancar care nu numai că oferea credite care permiteau tuturor straturilor populaţiei să ajungă la casa visurilor lor fără a verifica dacă sunt capabili să plătească, dar, de asemenea, a creat noi bani din bani şi profituri din profituri pentru investitori. Din nefericire, acest tip de balon persistă până în prezent şi pune în pericol toată economia capitalistă. Filmul descrie modul în care câteva persoane implicate în fondurile de investiţii şi sistemele bancare au prevăzut căderea („The Big Short” este termenul financiar cu care Wall Street descrie o asemenea prăbuşire în lanţ a pieţelor produsă de un deficit care nu mai poate fi acoperit cu bani reali) şi au făcut un profit din ea investind în credite bazate pe schimbul de valori la pierdere, un fel de poliţe de asigurare împotriva deficitului unui sistem care nu ar fi trebuit niciodată să nu reuşească. Dacă doriţi, acest lucru a fost asemănător cu cumpărarea de poliţe de asigurare împotriva cutremurelor, având informaţii din sursă precisă că un cutremur de pământ se va petrece în următorii doi ani, contra tuturor previziunilor, într-una dintre cele mai stabile zone din lume.
(sursa imaginii http://www.blu-ray.com/movies/The-Big-Short-Blu-ray/146102/)
Scenariştii şi regizorul Adam McKay au luat o carte documentară („The Big Short: În interiorul maşinii judecăţii de apoi”, scrisă de Michael Lewis) şi au transformat-o într-o docu-ficţiune de cea mai bună calitate. În scopul de a explica modul în care funcţiona sistemul, McKay a folosit schema naratorului din afara ecranului care este, de asemenea şi unul dintre eroii filmului (rol interpretat de Ryan Gosling) şi a adus câteva celebrităţi din viaţa reală pentru a explica termenii financiari arizi. Eu, cu siguranţă, nu am devenit un expert în economie după ce am văzut acest film, dar pot să înţeleg ce vrea să explice celebrul „chef” Antoine Bourdelle când demonstrează cum ia peşti şi crustacee de calitate inferioară („evaluate la nivel B în termeni financiari”) şi-i pune în ciorba lui de peşte, adăugând prestigioasa sa etichetă de evaluare de „nivel AAA”. Eroii filmului au, fiecare, un corespondent în lumea reală şi cu toţii prind viaţă pe ecran, datorită dialogurilor bine scrise şi interpretării excelente a unor actori, cum ar fi Gosling, Christian Bale, Steve Carell sau Brad Pitt (atât de autentic încât mi-a trebuit vreo jumătate de film până să-l identific).
„The Big Short” dovedeşte că Hollywood-ul în momentele sale mai bune poate face filme care să reprezinte un divertisment de calitate pentru spectatorii inteligenţi şi care pot să spună lucruri importante despre lumea în care trăim. Filmul demonstrează elocvent că sistemul financiar-bancar care ar trebui să sprijine economia capitalistă este bolnav. Cât de bolnav? Mai poate fi salvat? În ce fel?
(sursa imaginii http://time.com/4327419/american-capitalisms-great-crisis/)
Întrebările acestea nu sunt retorice. Unul dintre numerele recente ale revistei TIME avea ca titlu al articolului principal („cover story”) „Capitalismul – cum să-l salvăm” şi ca subtitlu „Pieţele sufocă economia noastră”. Au apărut cărţi pe această temă, cum sunt cele ale economistului american născut în Pakistan, dr. Ravi Batra, sau cea a profesorului şi comentatorului Robert Reich (fost secretar al muncii în administraţiile Ford şi Carter), „Saving Capitalism”. Dacă este ceva ce uneşte aceste analize este concluzia că situaţia actuală nu poate continua deoarece ea va duce doar la crize repetate şi stagnare în cel mai bun caz. Nodul gordian pare a se afla în pierderea busolei de către sistemul financiar care a creat şi continuă să creeze bani „artificiali” fără acoperire în valoare economică, în timp ce scopurile economice ale majorităţii companiilor au fost deviate de la inventivitate şi crearea de valoare economică şi socială la scopul unic al maximizării profiturilor investitorilor. Din păcate, a doua concluzie, care pare comună, este că nu se întrevede la orizont apariţia unei clase politice care să aibă viziunea şi curajul de a aplica remedii al căror efect să nu fie imediat. Sistemul politic democrat – legat strâns de economia capitalistă – este şi el dependent de rezultatele imediate pe care alegătorii le doresc vizibile în nivelul lor de trai şi de servicii.
(sursa informatiei http://naldzgraphics.net/design-2/information-overload-cause/)
Mai există însă un aspect pe care aş vrea să-l trecem în revistă în această discuţie. Când Karl Marx şi-a scris „Capitalul” (carte de altfel pe cât de complexă pe atât de prost scrisă, uscată şi întortocheată, aproape imposibilă la lectură) a avut nevoie să se închidă timp de ani de zile în importanta sală de lectură a bibliotecii de la British Museum, să caute în cea mai faimoasă bibliotecă a lumii argumentele analizelor şi tezelor sale. Eroii filmului „The Big Short” au obţinut informaţiile cu care au detectat înaintea tuturor carenţele sistemului şi în altă probabilitate a prăbuşirii castelului de cărţi de joc cu o precizie de trimestru, pe baza informaţiei publice existente pe Internet în 2005 sau în anii din jur. În film, doctorul Michael Burry, cel care a intuit se pare primul deficienţele sistemului, îşi trimite angajaţii să cerceteze structura fondurilor de investiţii şi a programelor bancare cu ajutorul Internetului. Alţi eroi, o pereche de mici investitori din Colorado, află ceva mai târziu despre concluziile studiilor companiei lui Burry tot prin intermediul reţelei globale. Noi toţi avem astăzi la îndemână toată sau aproape toată informaţia care ne-ar permite să prezicem comportarea sistemelor financiare şi economice în viitor. Problema este că există multă, prea multă, mult prea multă informaţie. Ne aflăm într-o situaţie în care am creat un ocean de informaţie, dar nu suntem capabili să-l digerăm nici măcar cu paharul. Este ceea ce se numeşte „supradoză de informaţie” – sindrom care duce la paralizia capacităţii de a decide.
(Sursa imaginii: http://www.telegraph.co.uk/culture/books/10944804/The-Reading-Room-can-save-its-soul-by-telling-its-own-story.html)
Ne place sau nu, Karl Marx continuă să ne însoţească, el este, dacă vreţi, contemporanul nostru. Ultima biografie majoră, „Karl Marx: A Nineteenth Century Life” scrisă de Jonathan Sperber, a apărut în 2013, iar cartea economistului francez Thomas Piketty „Capital în secolul 21”, apărută în acelaşi an şi devenită bestseller mondial, reprezintă o analiză a inegalităţilor economice şi sociale ale secolului nostru în dialog cu Marx. A avut deci dreptate Karl Marx în analizele şi criticile sale despre sistemul capitalist, crizele sale periodice şi inegalităţile sale care doar se adâncesc? Chestiunea trebuie să fi trecut prin mintea multora dintre cei care se confruntă cu eşecurile periodice ale economiei mondiale şi a sistemelor financiare din ultimele două decenii, care par să-i fi făcut pe cei săraci mai săraci, să fi ruinat milioane de oameni care au făcut parte din clasa mijlocie, în timp ce unii dintre cei bogaţi devin şi mai bogaţi. Răspunsul este, în opinia mea, că Marx a avut dreptate în anumite părţi ale analizei sistemului capitalist, dar a greşit total în ceea ce priveşte soluţia. În cazul în care există un remediu pentru sistemul capitalist, numele său nu este cu siguranţă comunismul. În viziunea lui Piketty, de exemplu, sistemele economic, financiar şi politic trebuie să colaboreze pentru a institui o taxă globală pe avere. Ceea ce eu cred este că măsurile economice nu pot da rezultat în absenţa unei atmosfere care să încurajeze inventivitatea şi creativitatea. Libertatea de iniţiativă, încurajarea creării de valori reale sunt până la urmă factorii care au dus la succesul capitalismului în fiecare din etapele sale de progres. Marx nu a ştiut să prevadă asta.
