Dan RomașcanuValea Bamyan din regiunea Hazarajat din centrul Afganistanului se află pe Drumul Mătăsii, calea caravanelor care legau încă din antichitate China de Europa. Această zonă muntoasă situată la o altitudine de 2500 de metri a constituit între secolele a II-lea şi al VII-lea un centru de activitate spirituală în care au înflorit religia, filosofia şi artele şi locul în care au fost întemeiate şi au funcţionat numeroase şi importante mănăstiri budiste. Chiar dacă invazia musulmană a pus capăt vieţii religioase ne-islamice în zonă, rămăseseră în picioare până la începutul secolului XXI două uriaşe statui ale lui Buddha – Vairocana (Buddha celest) şi Sakyamuni (Buddha ascetic) construite în anii 507 şi 554. Cea mai înaltă dintre ele măsura 53 de metri şi era cea mai mare reprezentare a lui Buddha stând în picioare din lume. Cele două statui reprezentau creaţii dintre cele mai alese ale perioadei târzii a culturii Gandhara, o îmbinare a culturii clasice greceşti aduse în această parte a lumii de Alexandru Macedon şi cultura buddhistă.
(sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Buddhas_of_Bamiyan)
În 1998 regimul Taliban a preluat controlul acestei zone şi a „realizat” ceea ce nu reuşiseră nici Gengis Han în secolul XII, nici regele persan Nader Afshan în secolul XVIII – distrugerea acestor monumente unice ale omenirii. La ordinul mullahului Mohammed Omar, cele două statui au fost dinamitate în luna martie 2001. Rugăminţile, presiunile şi protestele internaţionale nu au ajutat. Considerate simboluri ale idolatriei, cele două monumente au fost distruse. Dominaţiei talibane i-a făcut loc după 2003 un regim pro-occidental şi, la 15 ani de la distrugerea celor două statui, se discută astăzi restaurarea a cel puţin uneia dintre ele folosind tehnologie germană proiectată la Universitatea Tehnică din München.
(sursa imaginii http://hyperallergic.com/241956/isis-destroys-palmyras-1800-year-old-arch-of-triumph/)
Într-o situaţie asemănătoare se află în ultimii ani zona Palmyra, împreună cu alte situri arheologice situate în Siria sfâșiată de războiul civil care a succedat scurta „primăvară” arabă, aflate în regiuni căzute pentru o vreme sub ocupaţia organizaţiei care se proclamă ca fiind „statul islamic” – ISIS. Ca şi pe Taliban, şi pe aceştia îi ghidează un fanatism religios rezultat dintr-o interpretare extremistă a Islamului, care include, pe lângă terorism ca mod de atingere a scopurilor politice, şi o ură oarbă faţă de cultura occidentală şi umanistă, o intoleranţă totală faţă de orice formă diferită de exprimare religioasă şi un iconoclasm morbid care îi determină să caute distrugerea fizică a oricăror lucrări de artă sau simboluri religioase, din trecut şi din prezent, ale altor religii, indiferent de valoarea lor istorică sau artistică. Aflată şi ea pe Drumul Mătăsii, Palmyra a fost una dintre cele mai vechi cetăţi ale popoarelor semitice, fiind probabil acelaşi loc cunoscut încă din vremurile biblice sub numele de Tadmor. Plinius cel Bătrân o menţionează sub numele ei de astăzi (şi Tadmor şi Palmyra sunt legate de numele în limbile semitice al curmalilor). Înflorirea maximă a atins-o în perioada romană, în secolele al II-lea şi al III-lea, când au fost construite Marea Colonadă şi Templul lui Bel.
(sursa imaginii https://www.theguardian.com/cities/2016/may/27/isis-palmyra-3d-technology-copy-rebuild-city-venice-biennale)
Dacă soarta Palmyrei sub ocupaţie ISIS era oarecum previzibilă, ceea ce poate se prevedea mai puţin şi nu a fost cunoscut până acum câteva luni a fost reacţia – de această dată mult mai judicios pregătită – a lumii civilizate. Încă dinainte de căderea Palmyrei, Institutul de Arheologie Digitală (IDA) şi UNESCO au început să distribuie voluntarilor care se aflau în preajma oraşului aparate de fotografiat digitale, unele dotate cu capabilităţi 3D. Acestea au permis crearea unei baze de date şi imagini, care păstrează forma şi dimensiunile tuturor obiectivelor aflate în ruinele oraşului antic. IDA este o iniţiativă comună a Universităţilor Harvard şi Oxford şi a Muzeului Viitorului din Dubai care are ca scop folosirea imaginilor digitale şi a tehnicilor de printare tri-dimensională în arheologie, epigrafie, istoria artei şi conservare muzeistică. Imaginile fotografiate de voluntari la Palmyra intră într-o uriaşă bază de date numită „a celor un milion de imagini” alături de multe alte imagini reprezentând situri arheologice, monumente arhitecturale, obiecte de artă, manuscrise. Pe lista de proiecte active ale organizaţiei se află obiective cum ar fi peşterile cu picturi rupestre preistorice de la Marsoulas, peste 450 de inscripţii în piatră din perioada ptolemeică aflate acum în Egipt, vestigii ale civilizaţiei clasice greceşti şi romane de la Taormina, Mozia şi Morgantina în Sicilia, obiecte antice din colecţia donată de Elias Ashmole la Oxford, manuscrise din biblioteca Vaticanului. Pe scurt tot ceea ce istoria culturală a lumii a putut crea ca obiect va deveni, dacă nu a devenit deja, un „record” în această bază de date – cu dimensiuni şi informaţii exacte despre materialele din care au fost produse. Lupta cu timpul care erodează şi distruge totul, cu răufăcătorii şi vandalii de toate speţele, înclinaţi spre distrugere, pare să fi fost deci câştigată.
(sursa imaginii http://www.urban75.org/blog/palmyras-arch-of-triumph-recreated-in-londons-trafalgar-square/)
La câteva luni după distrugerea sa de către teroriştii din organizaţia ISIS, arcul de triumf din Templul lui Bel din Palmyra a fost ridicat din nou, de dată această în Piaţa Trafalgar din centrul Londrei. Aţi bănuit deja probabil că este vorba despre o replică fabricată folosind tehnologie de printare 3D. În fabricaţie au fost folosite tehnici robotice şi execuţia a avut loc la fabricile de marmură de la Carrara, din Italia. Trebuie totuşi subliniat că este vorba despre o copie redusă la scară, arcul ridicat în aprilie la Londra (şi care va fi expus în timpul verii la Oxford, şi apoi va trece oceanul spre New York în septembrie) măsoară doar vreo 15 metri, faţă de cei cam 50 ai originalului. După eliberarea acum câteva luni a Palmyrei de către forţele siriene, a început să se discute despre renovarea parcului arheologic, inclusiv a arcului dinamitat de terorişti. Este încă deschisă discuţia dacă această renovare va readuce locul la stadiul în care se afla acum câţiva ani, sau va fi vorba despre o renovare mai ambiţioasă, care să readucă o parte din obiectivele parcului la forma pe care arheologii bănuiesc că au avut-o cu aproape două milenii în urmă.
(sursa imaginii http://digitalarchaeology.org.uk/)
Nu este singura dispută. Combinaţia dintre arheologia digitală şi printarea tri-dimensională creează opţiunea păstrării digitale a formelor oricărui obiect, a reconstituirii unor obiecte existente sau de mult dispărute şi a multiplicării acestora. Multiplicarea deschide însă o nouă problematică cu aspecte morale, artistice, juridice, politice, financiare. Cu cât se perfecţionează tehnologia cu atât mai greu va fi să se facă diferenţierea între unicate şi copii. Dacă orice operă de artă poate fi replicată la perfecţie, ce influenţă va avea aceasta asupra pieței artei (o afacere globală uriaşă în acest moment). Ce valoare au obiectivele arheologice transplantate din locul lor de origine şi scoase din contextul geografic şi istoric în care au fost create? Cui aparţin ele? Efortul organizaţiei IDA nu este de altfel unic, în spaţiul Siriei şi Irak-ului, zona sfâșiată de războaie civile, conflicte religioase şi terorism activează încă un număr de proiecte cum este Proiectul Mosul care reprezintă o altă bază de date a obiectelor atestate cu valoare arheologică şi artistică creată în încercarea de a preveni furtul, traficul şi distrugerea acestora după ani şi decenii de conflict, şi proiectul similar Syrian Heritage iniţiat de o asociaţie franceză care acţionează în special pe teritoriul Siriei. Alături de planurile de reconstrucţie pentru Noua Pamyra ele reprezintă eforturi iniţiate de entuziaşti şi pasionaţi, cu cele mai bune intenţii. Orientul Mijlociu, dar nu numai, şi ţări mai apropiate ca Grecia şi Turcia au însă o atitudine cel puţin precaută faţă de amestecul occidental în cercetările arheologice făcute pe teritoriile lor care, istoric, au făcut ca o mare parte din comorile recuperate în ultimele două secole să-şi găsească locul în muzeele lumii occidentale. „Imperialism arheologic”, susţin unii, „salvgardare pentru tezaurul comun al omenirii”, zic alţii. Disputa nu este nouă. Pentru a evita greşelile trecutului şi a nu crea noi probleme, folosirea noilor tehnologii în istoria veche, arheologie, şi muzeistică va avea nevoie de un efort comun, sincronizat, şi conceput cu acordul şi participarea tuturor părţilor interesate.
