De la egal la egal

Subiectul articolului de astăzi este un concept care este împărtăşit de viaţa economică şi de practica industriei informatice şi a comunicaţiilor. De fapt nu este nimic nou în această permanentă interacţiune între economie şi societate pe de-o parte şi teoria calculatoarelor şi a comunicării între acestea de cealaltă parte. Numeroase concepte de bază ale arhitecturii calculatoarelor se inspiră din fenomenele sociale sau naturale din jur, şi – aşa cum se întâmplă în acest caz – viaţa economică preia înapoi noţiuni din lumea informaticii şi le aplică în domeniile cele mai diverse. Este cazul şi cu fenomenul „peer-to-peer” care se poate traduce „de la egal la egal” sau „de la persoană la persoană” când este vorba despre comunicarea umană.

(sursa imaginii http://parkingexec.com/why-p2p-parking-apps-are-stealing-your-business-and-how-you-can-stay-competitive/)

Istoric privind, majoritatea interacţiunilor personale au fost la început „de la persoană la persoană”. Din momentul în care oamenii au inventat diferitele forme de limbaj, comunicarea s-a făcut prin fizionomie şi gesturi (la început), apoi prin cuvinte, apoi prin scris. Au comunicat la început persoanele între ele, pentru ca apoi să apară forme de împărtăşire şi comunicare mai sofisticată între şi pentru grupuri de persoane, în masă sau diferenţiate prin ierarhii. Un traseu asemănător a fost parcurs de relaţiile economice. La începuturile istoriei interacţia a fost personală şi s-a bazat pe schimbul de mărfuri. Cultivatorii agricoli schimbau roadele muncii lor cu uneltele create de meşteşugari sau cu carnea animalelor furnizată de vânători. Schimbul era direct şi se petrecea uneori în locuri special desemnate, cum ar fi pieţele publice. Abia mai târziu au apărut concepte noi, cooperative în care grupurile sociale erau cele care comunicau şi schimbau între ele mărfuri, şi în ierarhiile sociale au apărut funcţii specializate de colectare şi redistribuire a bunurilor. La fel s-a întâmplat şi cu prestarea de servicii, care a evoluat de la schimburi individuale „egal la egal” sau „persoană la persoană” de capabilităţi şi talente, la munca organizată şi relaţiile sociale mai complexe în care munca însăşi a devenit o marfă.

(sursa imaginii http://www.ejbtutorial.com/distributed-systems/service-models-for-distributed-systems)

Istoria calculatoarelor şi a sistemelor de comunicare între ele a copiat într-un mod condensat, într-un interval de mai puţin un secol, cele două concepte de bază importate din istoria societăţii şi a economiei. Când este vorba despre reţele de calculatoare numim aceste concepte şi „topologii” datorită reprezentărilor lor grafice foarte elocvente, deşi trebuie imediat adăugat că este vorba în cea mai mare parte a cazurilor despre topologii logice, comunicarea făcându-se astăzi în majoritatea cazurilor prin intermediul Internetului sau în „nor”. Modelul tradiţional este cel numit şi „client-server” şi este derivat din rolul central al unităţii de calcul în calculatoarele primelor decenii din istoria informaticii. Majoritatea inteligenţei este concentrată în acest model, în centrul logic unde se află calculatoare „mainframe” sau mai nou „servere”. Fiecare dintre acestea este legat cu un număr variabil (dar care poate ajunge la valori foarte mari) de „clienţi” care au o capacitate de calcul mai redusă, dar pot îndeplini funcţii specializate cum ar fi reprezentarea grafică a proceselor şi rezultatelor acestora. În orice caz, nu este vorba despre o relaţie „între egali” căci clientul şi serverul îndeplinesc fiecare dintre ei roluri diferite. Modelul „peer-to-peer” în schimb este o relaţie între egali în care utilizatorii individuali dotaţi cu calculatoare de capacităţi similare comunică direct între ei. Cele două modele pot coexista în aceeaşi reţea sau sistem informatic.

(sursa imaginii http://capwealthadvisors.com/2063/consumers-embrace-sharing-economy/)

Comunicaţiile „peer-to-peer” au apărut ceva mai târziu ele fiind făcute posibile de apariţia internetului şi mai ales a calculatoarelor personale cu o putere de calcul suficientă pentru a prelucra şi executa sarcini dintre cele mai complexe. Începând cu anii 90 ai secolului trecut s-au proliferat şi variante „peer-to-peer” ale diferitelor programe software sau protocoale de comunicaţie. Alegerea uneia sau alteia dintre topologii sau combinarea lor pentru rezolvarea unor probleme specifice este o decizie inginerească şi economică la îndemâna tuturor celor care proiectează astăzi sisteme şi aplicaţii noi.

S-a întâmplat însă încă un fenomen interesant. Pe măsură ce metoda interacţiei „peer-to-peer” a devenit mai cunoscută şi mai populară, ea a început să iasă din limitele tehnologiei comunicaţiilor şi să pătrundă din ce în ce mai mult în viaţa economică. Întreprinzători şi iniţiatori de companii „start-up” au început să aplice principiile comunicării directe în alte domenii. La început a fost vorba despre domenii înrudite cu comunicaţiile – convorbirile directe Voice over IP care nu necesită un server central care să întemeieze şi să administreze convorbirile sau schimbul direct de fişiere cum ar fi cele care conţin muzică. Au urmat aplicaţii în domenii dintre cele mai diverse, care se bazează cam toate pe principiul stabilirii unei legături directe între prestatorii de servicii şi clienţi, legătură care foloseşte Internetul ca infrastructură de comunicare. Furnizorul aplicaţiei este cel care înlesneşte relaţia afişând disponibilităţile existente la un moment dat şi în unele cazuri participă la stabilirea conversaţiei. Ceea ce urmează este o legătură (sesiune) directă între client şi furnizorul de servicii. Aplicaţii ca „Uber” şi „Lyft” pun în legătură pe cei care au nevoie de servicii de transport (în general pentru mediul urban) şi şoferi disponibili în zona respectivă, „Airbnb” ajută la găsirea de cazare particulară în diferite părţi ale lumii, „Handy” pune în legătură pe cei care au nevoie de reparaţii, servicii de instalaţie sau curăţenie în casă, cu furnizorii de servicii, „Caviar” aduce în timpul cel mai scurt mâncarea de la restaurantele din oraş la adresele clienţilor, „SPOT” sau „ParkEx” oferă locuri particulare de parcare ca alternativă pentru locurile puţine sau foarte scumpe ale parcărilor publice din marile oraşe. Acestea sunt doar câteva exemple (şi nu recomandări comerciale!) dar domeniile şi numărul aplicaţiilor de acest fel este mare şi creşte exploziv.

(sursa imaginii http://www.pwc.co.uk/issues/megatrends/collisions/sharingeconomy/the-sharing-economy-sizing-the-revenue-opportunity.html)

Economia „peer-to-peer” are un sinonim aproape perfect în aşa numita „sharing economy” – care s-ar traduce în economia de împărtăşire (a resurselor). Am scris „aproape perfect” deoarece „peer-to-peer” se referă la relaţia directă între furnizor şi client în timp ce „sharing” se referă la resurse care sunt puse la dispoziţie şi administrate după reguli mai mult sau mai puţin comune. Experţii britanici de la PWC au desenat „curba S” a evoluţiei tehnologiilor şi metodelor de acces la piaţa care funcţionează în general pentru toate tehnologiile noi şi include stadiile de noutate (nişa), revelaţie, normalizare, maturitate şi declin (şi în unele cazuri re-naştere). Dacă ar fi să urmărim această curbă, economia „sharing” se află undeva între stadiul al doilea şi al treilea de dezvoltare, şi vârful economic încă urmează să se întâmple. Dacă în 2013 economia „sharing” sau „peer-to-peer” reprezenta încă mai puţin de o zecime din economia tradiţională a serviciilor (15 miliarde de dolari faţă de 240 de miliarde de dolari), prognoza celor de la PWC este că în anul 2025 cele două sectoare ale economiei vor avea o pondere aproximativ egală, situată la o valoare de 335 de miliarde de dolari fiecare.

Implicaţiile sunt uriaşe, şi le simţim deja ca utilizatori, furnizori de servicii şi cetăţeni. Companii ca Uber şi Lyft de exemplu sunt considerate ca o ameninţare reală pentru sectoare ale industriei transporturilor, cum sunt taxiurile, şi unele ţări au luat măsuri legale de a le interzice, în timp ce altele solicită mai mult timp pentru a examina implicaţiile pentru clienţi şi economie. Li se vor cere acestora de exemplu să garanteze calitatea serviciilor şi să îşi asume răspunderea incidentelor sau accidentelor – dar atunci costurile vor creşte, şi diferenţa de preţ în avantajul utilizatorilor se va şterge sau se va diminua. Metoda este extrem de atrăgătoare nu numai pentru utilizatorii care pot găsi cu o mai mare uşurinţă şi la un preţ convenabil servicii altfel greu accesibile, dar şi pentru potenţialii salariaţi şi furnizori de servicii. Aici însă apare o altă problemă legată de relaţiile de muncă. Relaţia între „Uber” sau „Lyft” şi şoferul unei maşini care lucrează cu ei nu este o relaţie firmă – salariat, „Uber” şi „Lyft” dorind să joace doar rolul înlesnitorului de servicii. Furnizorul individual se bucură de avantajul că poate să-şi administreze singur timpul şi resursele, dar va trebui să-şi plătească singur asigurările, fondul de pensii, alte cheltuieli sociale. S-ar putea ca legislaţiile să intervină în mod hotărât în acest domeniu în anii următori, dar efectul acestor intervenţii nu este încă deloc clar.

Dacă prevederile se vor îndeplini şi aproximativ jumătate din serviciile din economia anului 2025 se vor baza pe relaţii directe „egal la egal” care durează doar cât timp este prestat serviciul, întreaga bază a contractului social bazat pe relaţii de termen lung între firme şi angajaţi va fi serios zdruncinată. Iată o temă de studiu şi cercetare cel puţin la fel de complexă şi de interesantă ca problemele tehnice care au inspirat aceste schimbări economice. Este vorba însă de studiu şi cercetare de la care se așteaptă răspunsuri urgente, căci revoluţia pare să fi început deja.