Dan RomașcanuDan Romașcanu
06.09.2020

Corona și lecțiile istoriei

Istoria omenirii este și o istorie a microbilor, virusurilor și a bolilor și a epidemiilor cauzate de acestea. Pandemia care a lovit planeta în 2020 a readus în prim plan o ramură a cercetării istorice care revine în actualitate cam la fiecare nouă izbucnire a unei epidemii globale de proporții. Este vorba despre istoria pandemiilor, despre felul în care omenirea s-a confruntat cu ele de-a lungul timpului și despre repercusiunile lor. Impactul marilor pandemii, după cum vom vedea, a fost uriaș. Exista însă și lecții și concluzii care ne pot ajuta să ne confruntăm mai bine cu criza actuală și să o prevenim pe cea următoare?

‘Triumful morții’, pictura în ulei din 1562 a lui Peter Brueghel cel Bătrân, aflată în colecția Muzeului Prado din Madrid, descrie după mai mult de două secole de la eveniment impactul marii epidemii de ciumă bubonică dintre 1347 și 1350, care a devastat Europa, ucigând între o treime și jumătate din populație. A fost, probabil, cea mai distructivă manifestare a unei boli menționate încă din antichitate, prezentă și activă în Asia și Europa, până în secolul 20. Aveau să treacă patru secole până când populațiile din zone extreme ale Europei, cum sunt insulele britanice și țările românești, vor reveni la cifrele dinaintea pandemiei. Scăderea populației a dus la încetarea războaielor Plantageneților în Franța, din lipsă de soldați, și la părăsirea castelelor nobilimii engleze din Normandia, iar lipsa de mână de lucru în agricultură a avut ca efect reorientarea unei mari părți din economia alimentară britanică spre creșterea oilor. Câteva secole mai târziu, industria lânii devenise o specialitate engleză exportată și la antipozi, și având ca efect târziu revoluția industrială. În Italia, aceeași lipsă de mână de lucru a dus la impunerea de restricții de circulație (sună familiar?) între statele italiene și este considerată a fi fost la originea decalajelor economice care există până astăzi între nordul și sudul Italiei, dar și la accelerarea dezvoltării economiei statelor orașe, a apariției burgheziei și a curiozității științifice a Renașterii. Niciuna dintre autoritățile religioase ale vremii nu prevăzuse și nici nu putuse da o explicație satisfăcătoare catastrofei care se abătuse asupra lumii. O parte din omenire a început să caute răspunsul în știință și rațiune. Epidemia nu părea să facă diferențe între bogați și săraci. Însăși ordinea socială putea deci să fie pusă sub semnul întrebării.

 

(sursa imaginii: amazon.co.uk/Epidemics-Hate-Compassion-Plague-Athens-ebook/dp/B07BSNLZXD/)

 

Cum au răspuns de-a lungul timpului diferitele societăți izbucnirii epidemiilor? Aceasta a fost întrebarea pe care redactorii revistei ‘History Today’ au pus-o unui grup de istorici reputați, care au studiat acest domeniu. Printre răspunsurile publicate în numărul din aprilie 2020 al revistei se află și cel al lui Samuel Kline Cohn, profesor de istorie medievală la Universitatea din Glasgow și autor al cărții ‘Epidemics: Hate and Compassion from the Plague of Athens to AIDS’. O parte dintre reacțiile umane și sociale au fost similare cu cele la care am fost și suntem martori acum. Istoric, epidemiile păreau a izbucni din cauza unor factori externi, se considera că ele erau importate de undeva și că țapii ispășitori pot fi doar străinii din afară sau cei dinăuntru. Evreii care trăiau răspândiți între popoarele Europei au fost victimele unor persecuții și pogromuri cumplite în vremea epidemiei din secolul 14. Dar chiar și în cazul pandemiei SIDA de la sfârșitul secolului 20, când virusologia era deja dezvoltată ca știință, nu au lipsit acuzațiile și teoriile conspirative. Presa americană de scandal a acuzat relațiile dintre africani și cimpanzei, în timp ce propaganda sovietică a pretins că SIDA a fost produsă în laboratoarele de cercetare americane. Scurt timp după aceea, homofobia a înlocuit xenofobia, ‘pacientul zero’ fiind identificat în persoana unui asistent de zbor homosexual și modul de viață al comunității sale a fost considerat ca mediu al propagării. Nici când s-a dovedit că populația heterosexuală este la fel de expusă prin contact sexual sau prin seringi infectate, stigma aplicată comunității bărbaților homosexuali nu a dispărut complet. Conflictele de clasă s-au întețit și ele în asemenea împrejurări. Clasele de sus acuzau condițiile de igienă în care trăiau săracii, deși după normele sanitare de astăzi cele în care locuiau și trăiau bogătașii nu erau cu mult mai bune. Săracii se revoltau contra măsurilor restrictive impuse de autorități, care loveau sursele lor precare de subzistență și a căror utilitate nu era totdeauna clară sau bine explicată. Pandemiile au fost de multe ori urmate de revolte și zguduiri sociale. Revolta țăranilor din 1381 aproape că a detronat monarhia engleză în vremea lui Richard al II-lea.

(sursa imaginii: sciencemag.org/news/2015/06/how-europeans-brought-sickness-new-world#)

 

Căutarea țapilor ispășitori nu aduce desigur niciun folos, dar faptul că pandemiile se propagă între diferite zone geografice este un fapt confirmat de știință. Astăzi nu mai există, probabil, comunități complet izolate, dar cu 500 de ani în urmă situația era complet diferită. Două ramuri ale omenirii trăiseră și se dezvoltaseră izolat timp de multe mii de ani, și sistemele lor imunitare reacționau diferit. Boli contagioase cunoscute în Europa și Asia, cum erau variola, oreionul, holera, febra tifoidă, malaria, ciuma bubonică, erau complet necunoscute populației Americilor  ‘descoperite’ după expedițiile lui Cristofor Columb. Întâlnirea dintre cele două populații a avut efectul unei conflagrații epidemiologice care a avut ca rezultat nimicirea în cei 150 de ani după Columb a unei părți însemnate din populația continentelor din emisfera vestică, evaluată între două treimi și 90%. Americanii nativi nu au fost uciși atât în războaie, cât de boli. Colonizarea masivă care urmat nu ar fi fost posibilă sau s-ar fi desfășurat altfel. Fenomene similare s-au petrecut în Australia, Noua Zeelandă și insulele Oceaniei. O parte dintre teritoriile ocupate de coloniștii europeni nu erau nepopulate, ci despopulate. Avertismentul este valabil pentru viitor. O pandemie cu o rată de mortalitate ridicată poate schimba radical cursul istoriei.

 

(sursa imaginii: businessinsider.com/pandemics-that-changed-the-course-of-human-history-coronavirus-flu-aids-plague)

 

Cum au reacționat diversele societăți de-a lungul istoriei la apariția molimelor devastatoare? Este interesant de observat că, în pofida uriașelor progrese înregistrate în ultimul secol în înțelegerea mecanismelor producerii, răspândirii și tratamentelor bolilor infecțioase, măsurile cele mai eficiente sunt cam aceleași astăzi ca și acum 700 sau chiar 2000 de ani. Prima măsură era izolarea. Aparent, ea părea mai ușor de executat în lumea antică sau în perioada medievală, când cetățile erau înconjurate cu ziduri și porțile puteau fi ferecate, dar asta nu a împiedicat ciuma să se răspândească în perioada dintre 1347 și 1350 în toată Europa și o parte din Asia, cu o viteză evaluată astăzi la o milă pe oră. Motivele puteau fi găsite, desigur, în circulația alimentelor și a apei, dar și în infractorii care încălcau regulile de izolare, așa cum se întâmplă și astăzi. Îmbunătățirea igienei era recomandată, ca și dezinfecțiile, deși metodele pot părea astăzi ciudate, de la folosirea sulfurilor până la arderea cadavrelor, dar și a caselor decedaților. Măștile deveniseră un element de garderobă obligatoriu pentru medicii vremii. În fine, noțiunea însăși de carantină își are originea în izolarea obligatorie de 40 de zile în lazarete (‘Lazaretti’) a bolnavilor și a familiilor lor.

 

(sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/Spanish_flu)

 

Exista și câteva consecințe și învățăminte pozitive din multele exemple pe care ni le oferă istoria abordării pandemiilor. Colaborarea internațională și împărtășirea informației despre boli și tratamente este una dintre ele. Exemple apar încă din perioada ‘Morții Negre’, când manuale de confruntare cu pandemia circulaseră între centrele religioase (în special, mănăstirile), care își asumaseră o mare parte din responsabilitățile grijii pentru populație. Datorită și acestei circulații a informației medicale și epidemiologice, omenirea învață să conviețuiască cu toate bolile epidemice, prin imunizare naturală sau vaccinare. Cu excepția variolei, considerată azi complet eradicată, practic conviețuim cu toate virusurile și cu toți microbii răspunzători pentru marile epidemii din trecut. Pandemia de gripă din 1918-1919, numita și gripa spaniolă, a dus la înființarea și consolidarea unor organisme internaționale și a unei rețele de cercetări academice medicale, care au pus bazele colaborării dintre centrele epidemiologice naționale. Paradoxal însă, pandemia gripei spaniole pare să nu fi avut repercusiuni istorice la fel de profunde ca și precedentele evenimente din istorie, în pofida expansiunii sale planetare și a faptului că a făcut între 17 milioane și 100 de milioane de victime (statisticile diferă foarte mult). Răsturnările sociale care au urmat au fost puse pe seama Primului Război Mondial. Niciunul dintre marii scriitori americani ai primei jumătăți a secolului 20 (Hemingway, Faulkner, Dos Passos, Fitzgerald) nu i-a dedicat vreo operă majoră. Până în 1976, nici măcar nu se scrisese vreo lucrare importantă istorică, și prima care a apărut în acel an, al cărei autor a fost Alfred W. Crosby, se numea ‘America’s Forgotten Pandemic’.

Nu la fel va fi cred situația cu actuala pandemie, produsă de virusul COVID-19. Istoria acesteia încă se scrie și se va scrie.

(sursa imagine cover: nationalgeographic.com/history/magazine/2015/10-11/fast-lethal-black-death-spread-mile-per-day/)