Dan RomașcanuViziunile apocaliptice revin periodic în istorie, în general, şi în istoria culturii şi artei (sub diferitele lor forme de exprimare), în particular. Originile acestor viziuni pot fi găsite în istoria îndepărtată, fiind intrate în ADN-ul cultural al omenirii. Sursa cea mai autoritată este, desigur, Biblia, care a colectat şi structurat aceste viziuni, le-a codificat în Cartea lui Daniel din Vechiul Testament şi în Cartea Revelaţiei sau Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament. Folosesc termenul ‘revelaţie’ care este un echivalent destul de exact al grecescului ἀποκάλυψις (apokálypsis), care are semnificaţia de relevaţie a cunoaşterii, de ridicare a voalului care acoperă misterele esenţiale ale Universului. Revelaţia lui Ioan este legată de sfârşitul timpurilor din perspectivă creştină, în care lupta dintre Bine şi Rău se va termina cu victoria Binelui, marcând trecerea de la lumea aşa cum o cunoaştem la perioada mesianică, sau Regatul Domnului.
Noţiunea de Apocalipsă răspândită în lumea creştină de versiunile de referinţă ale Bibliei (cum ar fi Biblia Regelui James) a fost însă generalizată dincolo de semnificaţiile creştine – pentru a semnifica apropierea sfârşitului lumii pe care o cunoaştem, sau un eveniment catastrofal de mari proporţii ale cărui efecte sau doar prevestiri sunt legate de teamă şi distrugere. Aceasta este o categorie de interpretări care pe de-o parte sparge limitele canoanelor religioase, iar pe de altă parte limitează în măsură considerabilă viziunea biblică la o colecţie a temerilor cauzate de fenomene politice şi dezvoltări tehnologice care par a fi dincolo de puterea de înţelegere şi, desigur, şi de capacitatea de influenţă a oamenilor obişnuiţi. În perioade istorice de schimbări aceelerate, cum este şi cea în care trăim, viziunile apocaliptice capătă un caracter net pesimist şi viziunea abrahamică a Regatului în care va domni Binele la sfârşitul timpurilor se pierde.
(sursa imaginii: www.backdrawing.com)
O altă caracteristică a viziunilor apocaliptice este folosirea simbolisticii numerice (numită uneori şi ghematrie) pentru încercări de a prevedea data exactă a sfârşitului lumii. Literatura apocaliptică este plină de astfel de date la care universul nostru ar fi trebuit să-şi sfârşească existenţa, sau la care se prezice că se va sfârşi în viitor. De la Simon Bar Giora esenul care dădea ca dată anul 66, trecând prin scrierile a sute de profeţi şi predicatori, papi şi şarlatani, personalităţi, nume celebre şi mai puţin celebre (incluzându-i, de exemplu, pe Martin Luther, Sandro Botticelli, Cristofor Columb, Nostradamus şi Rasputin) au furnizat date diferite. Ultima ar fi fost prin iulie 2016. Putem fi liniştiţi însă pentru viitorii patru ani, viitoarea dată prevăzută de actriţa americană Jeane Dixon este prin 2020.
(sursa imaginii: www.imdb.com)
Viziunile apocaliptice au inspirat şi lucrări de artă, de la ilustraţiile manuscriselor medievale, poemele unor poeţi ca Dante, picturile unor maeştri ca Bosch, până la manifestările culturii populare de astăzi. Putem glosa despre faptul că o căutare pe Google a termenului ‘apocalypse’ va rezulta într-o primă pagină, în care – cu excepţia definiţiei din Wikipedia şi explicaţiei de dicţionar a lui Merriam-Webster – toate celelalte articole sunt legate de cărţi de comics cum este ‘Apocalypse’ (‘En Sabah Nur’) a lui Marvell Comics sau de filme ca ‘X-Men’. Multe dintre producţiile cinematografice inspirate de această temă aparţin categoriilor de filme-catastrofă sau filmelor cu supra-eroi, genuri cu care nu rezonez în mod deosebit. Există însă şi excepţii, mai ales atunci când scenariştii şi regizorii abordează tema din perspectiva politică şi filosofică a lumii în care trăim, avertizând asupra consecinţelor în şi pentru viitor ale greşelilor prezentului, sau când se ocupă în mod creativ şi imaginativ de lumea post-apocaliptică. Acestei categorii îi aparţine şi ‘Oblivion’, producţie americană regizată de Joseph Kosinski, avându-l în rolul principal pe Tom Cruise, despre care voi scrie în continuare, film pe care l-am văzut recent, şi cu ceva întârziere faţă de apariţia sa pe ecrane cu trei ani în urmă.
Mi-au plăcut multe lucruri în „Oblivion”, de fapt mai multe decât mă aşteptam. Nu sunt un fan al jocurilor pe calculator, cu siguranţă nu al acelora care sunt dominate de mitraliere şi pistoale cu laser, de curse de automobile sau de vehicule spaţiale – şi există o mulţime din acestea în filmul regizat de Joseph Kosinski. Nu am fost prea impresionat de multe dintre filmele care aduc pe ecrane eroi şi acţiuni inspirate din benzi desenate sau romane grafice, iar „Oblivion” se bazează pe unul scris de regizor. Nu am prea multă simpatie nici pentru eroi sau super-eroi de acţiune, genul de roluri în care Tom Cruise s-a specializat aproape exclusiv în ultima vreme, principalul motiv fiind acela că abordând acest gen şi expunându-şi mai mult muşchii decât trăirile interioare, el îngroapă în trecut un excelent actor (sper, totuşi, că doar temporar). În ciuda tuturor acestor puncte de pornire – nefavorabile din perspectiva mea -, mi-au plăcut multe altele (dar nu toate) în acest film.
(sursa imaginii: www.imdb.com)
Povestea concepută de regizorul, scenaristul şi creatorul de jocuri pe calculator Joseph Kosinski se întâmplă într-un viitor incert. Lumea, aşa cum o ştim noi, a luat sfârşit în 2017. Pământul a fost atacat de extratereştri, Luna a fost distrusă şi armele nucleare ale Armaghedonului au fost folosite în auto-apărare. Omenirea a câştigat războiul, dar a pierdut planeta Pământ, devenită nelocuibilă, şi se va muta în curând într-o casă nouă, pe unul dintre sateliţii lui Jupiter. Problema este că aproape nimic din ceea ce vedem în primele 15 până la 30 de minute ale filmului ca spectatori nu este exact ce pare. „Oblivion” începe ca un film foarte standard inspirat de benzi desenate, dar în continuare se întâmplă ceva care este destul de neobişnuit în filmele de rutină ale genului. Caracterele încep să se dezvolte, încep să se cunoască pe ele însele, îşi pun întrebări cu privire la propria lor identitate. În cele din urmă, filmul se va transforma în thriller-ul de acţiune promis de reclame, dar acest lucru se va întâmpla într-un mod inteligent, iar eroii vor sfârşi prin a fi ceva foarte diferit de presupunerile noastre.
Câteva cuvinte despre jocul actorilor. Tom Cruise şi Morgan Freeman sunt două nume care nu au nevoie de nicio introducere. Cruise are un rol mai generos, cu mai multe oportunităţi interesante, şi se descurcă în mod onorabil. Freeman un rol mult mai ‘subţire’ şi nu poate face prea mult să-l îmbogăţească. Surpriza este Olga Kurylenko, care nu numai că arată bine, dar, de asemenea, intră cu subtilitate şi eficienţă într-un rol-cheie.
(sursa imaginii: www.movieroomreviews.com)
Există două aspecte interesante în care „Oblivion” încalcă regulile genului şi ajută la a fi mai mult decât o altă adaptare a unui roman grafic. Un aspect este acela că spectatorii descoperă împreună cu eroii că lumea în care se petrece acţiunea este ceva foarte diferit de ceea ce pare a fi. Această modificare completă în sistemele de referinţă şi de valori ale eroilor este dublată de un fir epic care are referinţe ecologice şi politice clare până în prezent, cu toate că acţiunea are loc într-un viitor nu foarte apropiat. Pericolele noilor tehnologii, cum ar fi inteligenţa artificială şi clonarea – atunci când acestea ajung în mâini rele -, sunt în mod clar articulate. Al doilea aspect este că grafica se potriveşte bine ideii celor două lumi care se intersectează şi interacţionează. La început, filmul are o grafică foarte asemănătoare jocurilor pe calculator, ceea ce descrie la perfecţiune lumea aparent ordonată în care par să trăiască eroii. Mai târziu, graniţa dintre lumile artificiale şi idilice şi realităţile complexe ale viitorului începe să se estompeze, vom vedea şi „monştri” şi ne vom da seama că aceştia sunt altceva decât ceea ce par a fi. Există, de asemenea, un mesaj politic despre o lume în care dronele jucau un loc central în războaiele oamenilor, pentru protejarea şi salvarea vieţilor lor. Este elementul tehnic cel mai spectaculos al filmului, dar nu lipsit de un miez care poate fi privit ca un comentariu politic al contemporaneității noastre. „Oblivion” are mai multe calităţi care îl fac să-şi depăşească limitele genului şi este, în opinia mea, un film care merită văzut nu doar de pasionaţii de ‘science-fiction’.
