Costel ZăganSingur la părinți și alintat în consecință cu asupră de măsură, Dio nu spera nici pe departe să ajungă vreodată taman aici: la pârnaie! Loc de pierzanie. Ultima treaptă în drumul spre iad.
Însă norocul nu și-l face omul, asta-i știut și răsștiut. Însă dacă încearcă cumva să și-l facă singur, folosind nu ambele, ci doar unul dintre brațe, și pe ăla cât se poate de stângaci, atunci e clar: reușita-i mai mult decât sigură! Este obligatorie.
Proaspăt absolvent al Facultății de Litere, dar fără patalamaua în cauză, Dio s-a lăsat propulsat de caruselul întâmplărilor revoluționare (pe care le trăia cu sufletul pe față): hăt în funcția de director, la școala din satul natal!
Toate bune și frumoase până la caracterul său: moale și ductil ca un boț de zăpadă!
Și, uite-așa: un fulg azi, un fulg mâine; un pahar de-aici, unul de colea, Dio a ajuns prietenul tuturor consătenilor: omul lor de bază. Am putea zice, fără să mai inducem pe nimeni în eroare, salvatorul lor de fiecare zi!
Avea cineva vreo problemă cu vreunul din organele statului de drept, prima treaptă era Dio!
Care Dio îi aranja problema în catapulta poștală și țuști pe biroul organului cu pricina!
Și uite-așa, din gaură în gaură, democrația se infiltra, încet și sigur, în viața de la țară.
Cât despre deja celebră singurătate a lui Dio, se retrăsese și ea, ca orice organ suprasolicitat, undeva la marginea satului. În locul cunoscut și numit de toată suflarea: hârtop….Se plângea de ceva anume acea singurătate? N-aș putea să vă spun mai multe, deoarece nu prea o cunosc și nici nu mă prea interesează în vreun fel sau altul.
Pe mine altceva mă frământă: unde-și face veacul justiția, domnilor? Pe ce coclauri hălăduiește? Cu cine se tot întinde, de n-o mai zărește niciun sărman ?
(din volumul Deșertul de catifea (roman cibernetic), Editura AXA, Botoșani, 2015)
