Literatura de azi 
Am pornit din sat cu noaptea-n cap ca să ajunjem odată cu crăpatul zâlei, la Băgrad. Aveam cu noi multe lămpaşe. Unul o zâs că-i ca la Învierea Domnului.
În fruntea noastă se afla, popa cu patrafirul pe chept, după aia dascălu’ în straie nemţăşti şi întră ei primaru’, în costum naţional şi ţundră. Noi, sătenii, să fi tot fost vreo 50, eram îmbrăcaţ’ în costumele noaşte de Dumineca. Doi bărbaţ’ care pe drum s-or mai şchimbat, purta o placă mare de scânduri pe care scria TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE. Înaintea lor era unu’ care avea un par lung şi în vârfu’ lui, legat un şomoiag de busuic, ca sămn al nostru şi zâcea că dacă ne cherdem în mulţâme să căutăm sămnu’.
Înainte păşeau bărbaţii, mulţi cu steaguri tricolore făcute la iuţeală la războiul de ţăsut şi după ei noi, muierile. Dascălu’ mi-o spus „tu, Şiro pentru că eşti aşa de mândră şi de tinără, să mergi sângură în faţă cu un steag, când ajungem în cetate”.
În urma noastă veneau două căruţă trasă de cai, cu cei bătrâni. Aveam cu noi şi câţva ficiori călări, da ăia n-aveau pic de astâmpăr. Ba să ne suim, noi fetele, pe şei lângă ei, ba să zâcem că sântem Ilene Cosânzene, ba mai şţiu io ce.
Cerul era plin de nori şi era frig, da’ nu ningea şi nu era ger, şi aşa o rămas până cătră sară când ne-am întors acasă…
Am ajuns în piaţa din oraş după ce s-o luminat bine de zâuă. Aici am înlemnit văzând atâta amar de lume adunată la un loc, atâtea famfare, tarafuri cu lăutari, atâtea fluturări de steaguri româneşti, atâtea vorbiri pe care le ţâneau oameni ridicaţ pe umeri de ţărani, laolaltă cu orăşeni.
Drumu’ cătră cetate era mărjinit pe amândouă laturile cu oameni din munţi pe care-i recunoşteai după hainele moţăşti, albe ca spuma. Doamne, frumoşi mai erau şi cât de ţanţoşi, da’ şi de tăcuţ’. Am ajuns cu destulă greutate în cetate cu toate că oameni anume se sforţau să ţână ordine, şi chiar o ţâneau. Am fost îndrumaţ’ cătră marjinea din spre asfinţit a unui loc întins de-i zâceau Platoul Romanilor. Ni s-o spus să aşteptăm cu răbdare că aleşii poporului s-or aduna într-o sală mare şi-or hotărî unirea noastră, a celor care vorbim aceeaşi limbă, într-un sângur stat. Aşteptarea o ţânut destul de mult, dar n-am sâmţât osteneala pentru că peste tot se cânta, se chiuia de bucurie, dar vremea să scurgea pare că prea mereu. Soldaţ’ n-am văzut. Pe ici pe colo câte unu’ cu câte-o puşcă lungă, d-apăi puşti de-alea mai aveau şi unii ţărani.
Încet o început să se facă linişte. Am auzât de multe ori cum creşte larma, dar cum scade în linişte, nu prea. Mulţâmea, ca o mare de capete, s-o liniştit. Se zvonea, din gură în gură, că vin aleşii poporului cu hotărârea cea mare, aşteptată de când îi lumea. De undeva mai de departe s-o auzât un cântec care s-o întins ca flăcările bătute de vânt, peste toată adunarea. Era cântecul “Deşteaptă-te, române”, care ca la un sămn răsuna din toate piepturile, cântec pe care l-am învăţat pe ascuns, care ne era cunoscut nouă la toţ’ şi pe care Dumnezeu l-o auzât atunci pentru întâia oară.
Deodată, de cătră sală o pornit un vuiet care curjea ca un potop de ape spre noi. Am înţăles că s-o hotărât unirea, năduhu din moşi-strămoşi a românilor de peste tot. Nu se poate imajina şi nici povesti bucuria. Mulţ‘ plânjeau, mulţ’ să îmbrăţişau chiar dacă nu se cunoşteau, nu puţâni păreau înlemniţ’ în tăcere.
Dar hotărârea unirii s-o strigat la câteva ceasuri după amiază, de la nişte tribune înalte, făcute anume şi râsâpite pe platou. Am avut marea şi neuitata fericire să fiu destul de aproape de o tribună mai mare, împodobită cu crenji de stejar şi cu steaguri tricolore, când doi episcopi din care unul o venit într-o trăsură, şi unul cu o tichie roşie pe cap, pe jos, au spus pe rând, ceva. N-am înţăles ce-or zâs pentru că uralele erau prea puternice, dar mi-am dat sama, după felul în care să purtau cei din apropierea feţelor bisericeşti, că or vestit şi or binecuvântat zâua aşteptată de atâta amar de vreme. Mă ţânea unu mai voinic din sat, pe umeri şi când m-o lăsat jos, că nu mai putea, am plâns de năcaz da’ şi de bucurie că am văzut ce era mai important.
Acolo şi atunci, furată de curiozitate şi cutrămurată de tot ce vedeam, m-am depărtat de consătenii mei şi m-am rătăcit în mulţâme. Sămnul nost’ nu l-am mai văzut. Spăriată şi îngrijorată am luat-o cătră casă, ca să-i aştept pe-ai mei, pe podul de peste Ampoi. Aici mai erau destui oameni rătăciţi şi din alte comune de pe ailaltă parte a Murăşului. Să înseră când, venind şi ai mei, am plecat cătră Ghirbom. Pe drum tot timpul s-o vorbit despre cele văzute şi întâmplate, despre ce-o să fie şi cum o să fie, de nu mai ştiai ce să mai crez.
La ajunjerea în sat ne-o aşteptat, într-o şură mare, o droaie de oameni. Ne întreceam în a le povesti cum o fost, ce-am văzut, ce-am trăit. Cu toate că am fost toţ laolaltă, fiecare avea altceva şi altfel de povestit. Ne-o prins miezul nopţii şi nu ne mai încumetam să merjem pe la casele noastre, de-acolo din şura care de atunci o devenit locul de întâlnire, dumineca, la joc. Nu mai sâmţam osteneala, aşa cum nici acum, la mai bine de 96 de ani ai mei, n-o sâmt stând de vorbă cu voi, puţânii mei copii care aţ’ mai rămas în viaţă…
(Rafila Băluță, născută în 1900 și participantă la Sărbătoarea Marii Uniri de la Albă-Iulia, înregistrată fiul său, în 1996; sursa: centenarmareaunire.ro)
