Odilia Roşianu 
În urmă cu mai mult de 100 de ani, la început de secol XX, un învățător din Galați a strigat tragic către Ministerul Instrucției (denumirea vremii pentru Ministerul Educației): Suntem țara întunericului! El începea atunci o luptă pentru luminarea poporului, pentru alfabetizare și culturalizare.
Cei știutori de carte constituiau, în perioada aceea, o clasă socială extrem de restrânsă, asociată cu apartenența la castele bogate. În mediul rural, sub 1% din populație știa carte, iar cifrele la nivel național nu erau nici ele prea fericite, chiar dacă arătau, totuși, o evoluție față de sfârșitul secolului XIX (în 1882, populația școlarizată reprezenta 15%, iar în 1911, proporția se ridicase la 31%). „Instrucția” nu se situa pe agenda clasei politice (sună cunoscut?), iar rezultatele se lăsau, firesc, așteptate.
Meritul și acțiunile învățătorului Apostoliu din Galați s-au construit pe durerea încercată atunci când vedea cât de înapoiată este națiunea. Una dintre primele idei cu care s-a gândit să atragă atenția factorilor de decizie a fost să semnaleze cât de puțin poate avansa o țară al cărui popor folosește alfabetul puțin spre deloc, ținând cont și de faptul că 85% dintre cei care învățaseră cândva să citească și să scrie uitau aceste deprinderi, pe măsură ce traiul de zi cu zi îi copleșea.
Analiza adusă în fața Ministrului Instrucției a făcut-o pe cont propriu și, în urma ei, a tras niște concluzii cel puțin îngrijorătoare: „după tirajul ziarelor și al publicațiilor populare, ținând cont de faptul că un ziar era citit de mai multe persoane care locuiau în aceeași casă, cei care citeau curent reprezentau doar 3% dintre cei care au urmat vreo formă de școlarizare”.
Și încă: 10% dintre foștii elevi scriau sau citeau foarte rar, cel mai adesea atunci când trebuiau sa semneze un document (adică aproximativ 3% din populația adultă a țării). Cei mai mulți continuau să se semneze cu degetul înmuiat în cerneală.
Conform recensământului din 1912, Regatul României avea 7,2 milioane de locuitori, din care aproximativ 4,5 milioane erau peste 18 ani. În urma calculelor învățătorului, care au concluzionat că doar 4,5% dintre românii majori foloseau încă alfabetul, rezulta că, de fapt, aproximativ 200.000 de români mai știau să scrie și să citească.
Din fericire, raportul lui Apostoliu nu cuprindea doar o înregistrare a stării nației, ci și soluții prin care dorea să se păstreze viu alfabetul în rândul celor care îl învățaseră deja. A venit cu propuneri, fiind gata să le aplice el însuși în spațiul rural. Pe lista sa, la loc de frunte stătea insuflarea dragostei de carte printre elevii claselor mici, urmată de înființarea bibliotecilor la sate. Important era ca „elevul de școală primară să prindă drag de carte, să o deschidă chiar și într-ascuns, nu să o lege de gard”.
Cum și cu ce urmau să fie dotate bibliotecile? Învățătorul propunea colecții de legende, balade, povestiri, elemente de folclor și de istorie, dar și alte scrieri de „mici întinderi, ușor de citit, care să fie tipărite în cărți nu mai mari de 64 de pagini, ieftine, și care să apară sub o titulatură lejeră, precum Mica bibliotecă sau Biblioteca școlarului”.
Ideea nu era chiar originală – serii și colecții populare, vândute la prețuri mici, erau deja create și promovate de către editori; doar că a vinde ieftin nu garanta vreun succes, atâta vreme cât dragostea de carte tindea către zero.
Proiectul a prins, într-o oarecare măsură, și, după cum știm, el a fost preluat după Primul Război Mondial de către o serie de promotori speriați de marele decalaj existent nu numai între mediul rural și cel urban, dar și între satele noastre comparativ cu satele din restul țărilor Europei. Așa a fost Școala înființată de Gusti și, apoi, „regimentele studențești regale” sub patronajul lui Carol al II-lea, despre care, poate, vom discuta cu altă ocazie.
Cert este că România cea de-acum 100 de ani era „țara întunericului” și că, atunci ca și acum, educația nu se afla nicidecum printre prioritățile guvernanților decidenți. Oare se va schimba vreodată această optică?
