Începutul greu al anului 1918

La 30 ianuarie 1918, prim-ministrul României informa guvernele aliate despre ruperea de către guvernul bolşevic de la Petrograd a relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea de către acesta a tezaurului român de la Moscova¹. Din analiza documentului transmis de Ion I.C. Brătianu reiese nemulţumirea premierului român față de atitudinea dușmănoasă a „aliatului” rus dar și față de dezinteresul celorlați aliați față de situația României.”. El era îngrijorat totodată de soarta Tezaurului trimis în Rusia spre „păstrare” sub imperiul pericolelor ocupaţiei germane. Brătianu preciza un lucru foarte important , anume că „noi îl considerăm garantat de aliaţii noştri, conform declaraţiilor formale pe care le-am făcut reprezentanţilor lor, în momentul în care ei ne-au cerut să susţinem pe generalul Șcerbacev împotriva maximaliştilor”. Speranţele lui Ionel Brătianu s-au dovedit fără fundament. Din dorinţa de a-şi asigura relaţii bune cu noua conducere de la Petrograd, Aliaţii nu au sprijinit România în relaţiile sale cu belicosul vecin, soarta Tezaurului neconstituind niciodată o chestiune asupra căreia să se fi aplecat cu interes Aliații, nici atunci, nici după război, în vremea Conferinței de pace când , pur și simplu, au negat garanțiile scrise date României în acest sens , în pofida documentelor existente.

Concomitent, generalul Mackensen a adresat comandamentului militar român o somaţie în care acesta aprecia că ruperea relaţiilor dintre România şi guvernul rus făcea imposibilă menţinerea convenţiei de armistiţiu, solicitând trimiterea de delegaţi pentru convorbiri vizând reconsiderarea situaţiei de pe frontul românesc. Politica de temporizare a lui Ion I.C. Brătianu prin negocieri cu Germania, în speranţa îmbunătăţirii poziţiei României pe frontul de est, a fost întreruptă brutal de ultimatumul generalului Makensen. La 5 februarie 1918, austro-germanii au solicitat insistent începerea tratativelor pentru o pace separată. Presiunile Aliaţilor nu au putut determina guvernul de la Iaşi să denunţe armistiţiul şi să reia ostilităţile, aşa cum cerea de altfel şi Take Ionescu în consiliile de coroană întrunite de regele Ferdinand în zilele de 6, 7 şi 8 februarie 1918.

În viziunea lui Ion I.C. Brătianu, împărtăşită lui Alexandru Averescu, la 7 februarie 1918, România nu avea decât trei soluţii: „reluarea ostilităţilor, începerea tratativelor de pace sau tergiversarea”. Prim-ministrul român considera, totodată, că prima soluţie ar însemna „ruina completă”. Pe a doua trebuia să o respingă pentru că „el, care a început războiul, nu poate face şi pacea”. Cât despre a treia, deşi singura corectă, i se părea irealizabilă, „căci se vor opune conservatorii”.

Prim-ministrul român aprecia că, pentru România, nu exista în acel moment o alternativă, deşi nutrea în continuare convingerea că, finalmente, victoria va fi de partea Antantei, iar viitorul ţării sale nu putea fi decât alături de Aliaţi, care au garantat pentru prima dată într-un document oficial desăvârşirea unităţii naţionale. La 10 februarie 1918, Ionel Brătianu adresează un nou apel Aliaţilor, înfăţişând situaţia dramatică a României, care „şi-a îndeplinit cu loialitate angajamentele, nu s-a dat înapoi în faţa niciunui sacrificiu”, iar acum se află într-o situaţie care nu-i permite „reluarea operaţiunilor militare” şi „nu poate evita o pace separată imediată”. Cauza directă nu era alta decât – în opinia lui Brătianu – „defecţiunea şi trădarea Rusiei”. El solicita Aliaţilor „de a nu arunca România sub influenţa definitivă şi permanentă a Germaniei printr-o ostilitate periculoasă din parte lor”, considerând că „depăşind emoţiile şi dificultăţile de moment, relaţiile noastre cu Aliaţii nu vor fi ameninţate”. Brătianu şi-a prezentat demisia, fiind înlocuit de generalul Alexandru Averescu. Nu era un secret că acest guvern fusese format cu sprijinul lui Ionel Brătianu, convins că Averescu avea să-i urmeze planul de a purta „negocieri cu Puterile Centrale, dar să tărăgănească lucrurile”.

Neîncrederea în Averescu şi, mai ales credinţa că, dacă în fruntea guvernului se va afla o personalitate bine cotată la Berlin şi Viena, condiţiile păcii vor fi mai uşoare, au făcut ca Alexandru Marghiloman, rămas la Bucureşti sub ocupaţie, să fie desemnat prim-ministru, în locul eroului de la Mărăşti.

(fragment din „Generația Marii Uniri – 1918. Repere istorice”, coord. prof. univ. Viorica Moisuc, Ed. „România de Mâine, 2018)

(text ales și redactat de Odilia Roșianu)

(sursa foto: brasovmetropolitan.ro)