Hora noastră cea frăţească

„Eu am existat pentru neamul românesc din ziua când stihurile mele au răsunat sub arcușul lui Al. Flechtenmacher” , spunea Vasile Alecsandri. Iar evenimentul se întâmpla în 1856, melodia numindu-se Hora Unirii pentru cor în unison şi pian.

Serbând Centenarului Marii Uniri, semnificația creației bardului de la Mircești impresionează și astăzi, la fel ca și imnul Deșteaptă-te, române! Ca simbol al întregirii, hora acoperă tot spațiul geografic al României, al României Mari, un vis pe care l-au împărtășit, alături de Alecsandri, mulți vizionari ai acelei vremi.

Poezia este publicată pentru prima oară ca Hora Unirei, la 9 iunie 1856 în ziarul Steaua Dunării fondat de Mihail Kogălniceanu. Povestea ei însă, pe firul cronologic, se desfășoară în mai multe etape. În 1848 sub semnătura și pseudonimul Un român,  Vasile Alecsandri publică în Foaie pentru minte, inimă și literatură din Brașov Hora Ardealului. Pe 25 mai 1856, unioniștii se întâlnesc la vila lui Petre Mavrogheni, fost ministru de externe, unde poetul va scrie poezia Jurământ: „Sub acest măreţ castan/ Noi jurăm cu toţi frăţie/ Că de azi să nu mai fie/ Nici valah, nici moldovean/ Ci să fim numai români/ Într-un gând, într-o unire/ Şi să ne dăm mâini cu mâini/ Pentru a ţării fericire”.

Cu trei ani înainte de realizarea unirii  Moldovei cu Valahia din 1859, la vârsta de 36 de ani, Alexandru Flechtenmacher, bun prieten cu Alecsandri, primește din partea acestuia versurile pentru care compune linia melodică. De peste 162 de ani cântecul acesta a umplut inimile românilor de pretutindeni. Pe 24 Ianuarie 1859, ieșenii joacă pentru prima dată Hora Unirii la intersecția străzilor principale Arcu, Golia și Talpari. Piepturile moldovenilor și muntenilor tresaltă în piețele de la sate și orașe, la răscruci de drumuri se dansează de atunci, se cântă Hora Unirii, ținându-se de mână boieri și săteni, târgoveți și țărani, flăcăi și fete, români de pe tot cuprinsul țării, tineri și bătrâni. Devenită în scurt timp un fel de  „Marseillaise a Unirii românilor”, cum afirma mai târziu poetul,  Hora Unirii a fost învățată de lăutarii celor două Principate Românești la insistențele lui Alexandru Flechtenmacher, pentru a fi răspândită pe un spațiu cât mai mare. ”Or fi scris apoi și alții hore ale Unirii, dar a lui Flechtenmacher s-a cântat în ziua când s-au îmbrățișat Moldova și Muntenia, și a lui trebuie să fie cântată, prin tradiție, în ziua când sărbătorim unirea tuturor românilor.”  (Radu D. Rosetti)

Hora din bătătura casei, hora dintre vecini, extinsă ca îmbrățișare a sufletelor românești – astfel va rămâne Hora Unirii!

Hora Unirii

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi armonie!

Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere,
Unde-s doi puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă
De-o făptură şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

În imagine: „Hora Unirei” de Costache Agăfiţei, 1957 (sursa foto: infopuls.ro)