Trec peste obligația morală pe care noi toți o avem de a evoca așa cum se cuvine Centenarul. De a sărbători, mai bine spus, un eveniment de însemnătate națională și, să nu omitem faptul, internațională, de vreme ce după 1918 nu doar harta României a fost schimbată, ci și configurația întregii Europe. Sigur, revine instituțiilor statului datoria să valorifice simbolistica evenimentelor petrecute în urmă cu un secol. E nevoie de programe și de, nu mă sfiesc s-o spun, bani. S-a atras deja atenția că, desființat fiind Comitetul Centenarului și transferate sarcinile lui de la Guvern la Ministerul Culturii și Identității Naționale, autoritățile au făcut un pas înapoi, mai ales că de alocarea unui fond special nici n-a fost vorba. În condițiile în care dublarea bugetului celui mai sărac minister, prin programul de guvernare din decembrie trecut, nu se regăsește în realitate, din cauza măririi lefurilor prevăzute în același program, chestiunea finanțării devine acută. Peste toate, de Centenar se va ocupa un secretar de stat nou numit, despre competențele căruia nu știm mare lucru. Să dea Dumnezeu să nu fie pălăria prea mare. În ce mă privește, vreau să pun câteva accente pe care le consider utile.
Marea Unire din 1918 n-a fost, pur și simplu, un moment istoric, ci un proces care a culminat cu Tratatul de la Versailles. Nu sunt singurul care vede în semnarea Tratatului corolarul politic al celor doi ani de război, în care au pierit sau au fost mutilați sute de mii de cetățeni ai României, îndeosebi țărani, mai întâi la Orlat, în Mărginimea Sibiului, apoi la Mărăști, la Oituz și la Mărășești, după ce membrii Consiliului de Coroană din septembrie 1916, cu două excepții, Regele Carol I și P.P. Carp, deciseseră intrarea țării noastre în război de partea Antantei, în pofida existenței încă din 1883 a unui acord cu Puterile Centrale. Aceste evenimente se cuvin comemorate: fără ele, tratativele de la Versailles ar fi decurs, cu siguranță, altfel. Dar ele datează din 1916-1917 și nu ne arată doar o față politică: angajează nebănuite resurse de eroism popular, ceea ce ne întărește în mândria noastră națională și ne umple sufletele de entuziasm. Copiii de astăzi ar trebui să învețe despre aceste eroice și tragice întâmplări din istoria noastră, care nu pot fi uitate în veci. Pentru ei, ca și pentru noi toți, Centenarul se cuvenea sărbătorit încă de anul trecut și continuat anul acesta. Din păcate, luați cu altele, campanie electorală, alegeri, căderi de guverne și alte politicale, am uitat de esența națională și populară a Centenarului. Și, acum, iată-ne în pericol s-o ducem în derizoriu și pe cea politică.
La fel de grav este că, pe cât de des, noi înșine, comentatorii, nu neapărat oficialitățile, mai degrabă dezinteresate, ne aruncăm privirea spre unirea Transilvaniei cu țara, pe atât de rar ne amintim că Sfatul Țării de la Chișinău a fost cel dintâi care a votat Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. Nu e vorba de prioritate, ci de păstrarea unui echilibru și de respectarea unui adevăr istoric. Politicienii de acum un secol erau conștienți de importanța unei Uniri cu adevărat Mari și s-au disputat cu ardoare patriotică pe această temă, mai cu seamă că nimeni, absolut nimeni, n-ar fi putut să prevadă înainte de Război, când se puneau la cale alianțele, că România va ieși întregită cu toate provinciile „răpite” cândva. Caracterul simbolic al Centenarului trebuie considerat în integralitatea lui și sub acest raport teritorial, nu numai sub acela temporal.
În fine, nu trebuie să lăsăm ca Centenarul să fie acaparat de naționaliștii șovini, care continuă răfuiala cu ungurii, așa considerând ei că se cade sărbătorită Marea Unire, și nici să transferăm mecanic în 2018 situația politică din 1918, prin solicitarea revenirii la patria mumă a provinciilor înstrăinate între timp. Astăzi, ca membru UE, se cade ca România să respecte decizia înțeleaptă de a nu rediscuta problema granițelor. Dacă vom continua s-o facem, vom fi lipsiți de argumente contra invadării de către Federația Rusă a Crimeii și a regiunii Donețk sau a pretențiilor maghiare asupra Transilvaniei. Reunirea cu Bararabia se poate face doar odată cu intrarea provinciei de peste Prut în UE, când, deși vor exista două parlamente și două guverne, nu va mai exista graniță. Cum s-a întâmplat după ce Havel a acceptat separarea Slovaciei de Cehia și când ambele țări au devenit membre în UE. Două state având aceeași limbă și aceeași cultură. Ca și noile state de pe teritoriul vechii Iugoslavii, unite tot în 1918, dez-unite în urma unor războaie cumplite în anii 1990 și, nu încă toate, reunite în sânul UE.
Dacă acestea toate sunt lucruri de bun-simț, nu înseamnă nici că e normal să dăm apă la moara secuilor, care vor nu doar ca ținutul lor să aibă imn și drapel propriu, ceea ce n-ar fi un capăt de țară, dar să-l întâmpine cu ele pe președintele unei țări care este, necontestabil, și țara lor. În limbaj diplomatic, acela folosit cu eleganță de președinte, e vorba de un incident fără consecințe. Pe românește, e vorba de obrăznicie provocatoare. Ca să le-o putem imputa vecinilor noștri de la Apus, va trebui să încetăm însă a afirma cu patriotică energie, de câte ori ni se pare momentul potrivit, de pildă, Centenarul, dreptul nostru istoric asupra unor provincii de care istoria ne-a lipsit, ca și cum ar exista în 2018 posibilitatea refacerii Marii Uniri din 1918. Dificultatea României și a Ungariei în clipa istorică de față, din motive diferite de la un punct înainte, nici nu este aceasta, ci rămânerea în sânul comunității europene. Plimbările lunare la Bruxelles ale premierului și miniștrilor săi pe durată determinată nu reprezintă garanții suficiente, după cum Victor Orban ar trebui să ia în serios un posibil infringement din partea Comisiei Europene. Ca să nu mai vorbesc de Dodon, care renunță, după bunul lui plac, la milioane de euro de la UE, crezând în stupiditatea lui că- i vor veni niscai ruble devalorizate de la o Rusie aflată în pragul falimentului economic. Cea mai potrivită evocare a Centenarului constă în respectul față de valorile Europei contemporane, care au fost și acelea ale sfârșitului Primului Război Mondial, cu deosebirea importantă că astăzi nu mai depinde totul de voința marilor puteri ale lumii, ci de un concert de voințe, ale tuturor statelor membre, cu condiția respectului arătat acestor valori comune.