Gabriel Chifu 
La Vârşeţ au ajuns seara târziu. Din Herculane, Apfia reuşise să-l prindă la telefon pe amicul ei şi să-l anunţe că, vrând-nevrând, îl vor vizita, se va trezi cu ei doi la poarta sa. Omul, un român din Banatul sârbesc, pe nume Teodor Brenovici, s-a arătat deosebit de binevoitor: „Veniţi, veniţi, eu vă găzduiesc”, îi asigurase el și îşi dăduseră întâlnire în jurul orei opt seara, la hotelul din centru.
Însă drumul a durat mai mult decât prevăzuseră și, când au oprit maşina în parcarea de lângă hotel, era întuneric beznă şi aproape unsprezece noaptea. Puţin probabil să-i mai aştepte Brenovici, oricât de amabil ar fi fost. Or să doarmă la hotel, asta e.
Au întrebat la recepţie, într-o doară, de domnul Brenovici. Femeia de la ghişeu, o blondă între două vârste, morocănoasă fiindcă o deranjaseră (până la venirea lor moţăise pe un fotoliu, învelită cu o pătură în carouri verzi şi oranj…), le-a arătat o uşă de sticlă pe unde se intra în cafenea.
În local nu erau decât două mese ocupate: una dublă, în jurul căreia erau strânşi şapte-opt tineri, fete şi băieţi, cu o mulţime de sticle diferite în faţă. Foarte veseli, ei ciocneau paharele, se îmbrăţişau, cântau şi vorbeau tare în sârbeşte. La o altă masă, retrasă, se găsea un singur ins care sorbea tacticos şi netulburat dintr-o ceaşcă de cafea şi citea un ziar cu litere slavone, făcând totală abstracţie de harababura sonoră a celorlalţi.
„El trebuie să fie Brenovici”, şi-a închipuit Matei, ceea ce s-a dovedit a fi corect, fiindcă, atunci când Apfia l-a salutat, „Bună seara”, bărbatul a ridicat ochii, a recunoscut-o şi imediat a sărit în picioare, îmbrăţişând-o cu efuziune. Avea pe el un impermeabil lung, de culoare gri-închis, era un tip slab şi deşirat şi părea să numere în jur de treizeci şi cinci de ani, cam de vârsta Apfiei. De altfel, era firesc să aibă aceeaşi vârstă: cei doi fuseseră colegi de facultate la Bucureşti, pe vremea aia se cunoscuseră.
– Măi, omule, i-a zis Brenovici Apfiei, lungind vocalele şi accentuând cuvintele într-un fel inimitabil, eu intrasem la idei… Ce aţi întârziat atâta?!…
– Iartă-ne, Teodore, drumurile pe aici, pe la noi, sunt totdeauna cu peripeţii…, a dat Apfia o explicaţie vagă, formală.
Brenovici a clătinat din cap ca şi cum fusese pus la o mare încercare, din care tocmai scăpase, cu greu scăpase. Apfia Demetrescu i l-a prezentat pe însoţitorul său, Brenovici l-a îmbrăţişat, cu simpatie, de parcă întotdeauna îşi dorise să întâlnească un tip ca Matei.
Românul din Serbia, sigur pe el şi agitat, le-a înfăţişat programul următoarelor ore: îi va găzdui la el, din păcate, soţia lui este plecată la Belgrad, nu se află acasă decât el şi bunica lui, care le pregătise cina: era octogenară, dar în putere.
Apoi s-a îndreptat spre bar să achite consumaţia. Spre ieşire, au trecut pe lângă masa gălăgioasă. Între timp, grupul mai câştigase câţiva petrecăreţi. Doi băieţi cântau, legănându-se cu paharele ridicate, alţii, învinşi de băutură, dormeau cu capul pe masă, iar alţii se sărutau cu fetele din grup, se sărutau într-un fel lasciv, provocator, parcă pregătindu-se să facă dragoste acolo, fără să le pese…
Brenovici s-a simţit dator să ofere o explicaţie:
– Vai de ei!… Pleacă la armată. Acum sărbătoresc ultimele zile de civilie…
Iar după o scurtă pauză a adăugat:
– Măi, oamenilor, la noi nu e bine, nu e bine deloc!…
Chiar aşa, pe întuneric, casa lui Brenovici, aşezată undeva la marginea oraşului, le-a plăcut. Era o vilă nouă, cu etaj, confortabilă. Domina albul, iar mobilierul, simplificat la maximum, era de culoare verde închis. Un arhitect deştept decupase surprinzător spaţiul în module odihnitoare. Brenovici i-a condus la etaj unde se găsea zona sacră a casei, atelierul său de pictură. Astfel a aflat Matei cu ce se îndeletnicea gazda sa. Mai apoi, în drumul spre Skopje, Apfia avea să-l pună la curent pe Matei Pavel că Teodor Brenovici este un pictor cu o cotă ridicată în Serbia, cât despre vârstă, era mai mare ca ea cu cinci ani, împlinise patruzeci…
Masa a fost şi ea îmbelşugată. Bunica lui Teodor, o ţărancă vorbind o ciudată limbă română de muzeu, trecea tăcută din bucătărie în sufragerie şi înapoi, aducând mereu alte feluri de mâncare.
Simţind că musafirii săi sunt surprinşi de bunăstarea din locuinţa sa, Brenovici le-a spus în felul său cântat:
– Măi, oamenilor, noi am avut bani, măi, la noi oamenii au fost bogaţi, dar acum e tot mai greu, măi, războiul ăsta ne distruge, e tot mai greu, nu ştiu cât mai rezistăm.
A doua zi dimineaţa, şi-au continuat călătoria. Brenovici i-a însoţit până la Belgrad, unde avea treburi. Au străbătut toţi trei, în maşină, străzile Vârşeţului. Se întrezărea iarăşi o zi de toamnă senină. I-a izbit prezenţa, aproape la fiecare colţ de stradă, a unor vânzători ambulanţi de ţigări şi de tot soiul de nimicuri. Oamenii aceia aveau o ţinută decentă, nu aduceau a bișnițari. Brenovici le-a explicat situaţia:
– Sunt sârbi, refugiaţi de război, veniţi din celelalte provincii. N-au din ce să trăiască. Fac trafic de ţigări şi poliţia îi tolerează. La noi nu-i bine, măi, nu-i bine…
După călătoria în Balcani, viaţa lui Matei Pavel a reintrat în ritmul obişnuit, de nesuportat, care-l distrugea încetul cu încetul, aidoma unei otrăvi înghiţite zilnic, în doze foarte mici.
Mersul la slujbă precum şi activitatea propriu-zisă de acolo îl iritau şi funcţionarul guvernamental ajunsese să aibă o reacţie accentuată de refuz față de tot ce ţinea de serviciul său. Când se apropia de clădirea Guvernului simţea o teribilă senzaţie de respingere, cum avea în tinereţe, când trecea pe lângă cazarma unde se chinuise amarnic, în armată. Era clar pentru el că nu mai putea continua astfel, trebuia cu orice preţ să-şi schimbe locul de muncă.
Şi acasă lucrurile stăteau rău de tot. Irina, fiica sa de douăzeci şi ceva de ani, se dorea independentă – excesiv de independentă, considera el – şi comitea greşeli, care or s-o coste. Ar fi vrut s-o ajute, să-i aplice mici rectificări de traiectorie, să-i dea sfaturi fără pretenţii de autoritate paternă, ci asemenea unui camarad, prieteneşte, folosind avantajul pe care ţi-l conferă experienţa, faptul că ai parcurs deja drumul ăsta, te-ai lovit de un prag sau de altul. Dar era din ce în ce mai dificil să comunice cu propriul său copil, ca şi când unul dintre ei ar fi pierdut accesul la limba pe care o vorbiseră amândoi până atunci şi nu-şi dădea seama de asta. Nu avea importanţă a cui era vina, cert era că între ei crescuse, aproape din senin, un zid. De altfel, Irina şi-a găsit o slujbă la o firmă de cosmetice şi apoi l-a anunţat că se mută, şi-a închiriat o garsonieră. De la Sonia, mama Irinei, de care se despărţise în urmă cu cincisprezece ani şi care trăia acum în Canada, primea din când în când o ilustrată din te miri ce loc exotic şi atât. Se pare că Sonia o ducea bine în noua ei existenţă, oricum avea în mod evident pasiunea călătoriilor. Matei Pavel privea îndelung imaginile în culori strălucitoare, căuta să-şi închipuie cum arată de fapt locurile acelea îndepărtate şi necunoscute, dar nu izbutea cu niciun chip. Pe urmă îşi răscolea memoria să-şi aducă aminte dacă, pe vremea când erau împreună, mama Irinei avea asemenea predispoziţii turistice şi, încă o dată, nu izbutea. Chiar de Sonia însăşi şi de perioada petrecută cu ea îşi amintea aproximativ, totul era ca un desen cu creionul pe care timpul l-a şters. El însuşi, cel de atunci, era pentru el, cel de acum, un personaj străin şi cu destule accente bizare, un personaj din altă lume.
Şi pentru ca totul să se potrivească până la capăt în rău, nici mariajul din prezent nu era înfloritor. Ba dimpotrivă. Nu la mult timp după ce Irina se mutase de acasă, pe Matei Pavel l-a înştiinţat şi Cati, actuala lui soţie, mai tânără cu aproape paisprezece ani decât el, că va cere divorţul. Ceea ce pe bărbat nu l-a luat prin surprindere. Relaţia lor devenise glacială şi adeseori se întrebau şi unul și altul, în sinea lor, ce rost avea să mai rămână împreună. Aşa încât, despărţirea lor era un final inevitabil, ştiut de o bună bucată de vreme. În ziua când Ecaterina, Cati, a venit cu o camionetă să-şi încarce lucrurile şi să plece, cei doi soţi s-au îmbrăţişat fără cuvinte, nu mai aveau ce să-şi spună, trăiau acum o scenă, a despărţirii, pe care, de fapt, o trăiseră, o repetaseră în mai multe rânduri, mental.
Astfel, Matei Pavel, în ziua când împlinea cincizeci de ani, s-a văzut singur în casă, fără niciun suflet în preajma sa. Se închipuia un fir de nisip pe o uriaşă întindere deşertică. Se gândea că nu a realizat absolut nimic, că nu-l leagă nimic de nimeni. Nici de el însuşi. Existenţa lui de până atunci, ca şi existenţa lui viitoare şi le închipuia ca pe o alunecare, o alunecare de-adevăratelea, petrecută cu încetinitorul, cădea extrem de încet, enervant de încet, i se părea că într-un an pierde cam o sută de metri; permanent, inexorabil cădea, aluneca, nu se putea sustrage acestei stări.
Nu recunoştea, nu-şi asuma realitatea aceasta ostilă, în care se pomenise azvârlit fără voia sa şi nu avea nicio aderenţă faţă de povestea asta, a propriei existențe, de care ar fi vrut să se lepede cu totul, era sătul de toţi ceilalţi şi de sine însuşi mai cu seamă, nimic din ceea ce i s-ar fi putut întâmpla nu-i mai stârnea curiozitatea, totul era tern şi previzibil.
Şi-a aniversat ziua de naştere într-un fel special. A închis telefonul să nu fie silit să răspundă la vreo urare convenţională, a stins lumina, a tras storurile şi pe întuneric a băut o sticlă de whisky. Într-un târziu a adormit îmbrăcat, dorind să nu se mai trezească şi după această noapte lungă să nu mai urmeze nicio zi.
