Gabriel Chifu 
La începutul lunii octombrie a anului 1997, Matei Pavel a făcut o scurtă călătorie la Skopje. Avea patruzeci și nouă de ani atunci și era consilier de stat la Departamentul de Informaţii al Guvernului. La Skopje fusese invitat la un colocviu regional oarecare având o temă care devenise clişeu: Comunicarea în noua Europă.
A pus în cumpănă toate posibilităţile şi a ajuns la concluzia că deplasarea cea mai convenabilă ar fi cu maşina. Îi plăcea să conducă şi drumul însuşi până la destinaţie devenea pentru el mai important decât capătul drumului – un soi de nesperată vacanţă, un prilej aşteptat de a rămâne singur cu sine însuşi, un timp numai al său pentru îngrijirea minţii atât de asediate în stresul de zi cu zi.
În ultima clipă, planul excursiei automobilistice s-a modificat întrucâtva: din ţară, la colocviul cu pricina mai participa cineva, o persoană de la Ministerul Culturii – era o femeie, Apfia Demetrescu, pe care o ştia vag. L-a rugat s-o ia şi pe ea cu maşina.
Matei Pavel a acceptat din politeţe, fără să arate că de fapt lucrul ăsta îl deranja profund, din mai multe motive. Pe de o parte, îl scotea din proiectul său – acela de reflecţie în singurătate asupra propriei persoane, operaţie atât de necesară după nebunia ameţitoare de la Palatul Victoria. Apoi, era vorba despre o prezenţă feminină: asta îl neliniştea, îl silea să se supravegheze, să fie atent la ce spune şi la ce face. Şi, în plus, încă o cauză de inconfort lăuntric: să străbată peste o mie de kilometri mult prea aproape de această Apfia era ceva cu totul aiurea – ea, practic o necunoscută, va sta în maşina lui pe scaunul din dreapta, creându-se o falsă intimitate fiindcă acolo, în mod firesc, într-o astfel de călătorie în doi, s-ar cuveni să se afle altcineva: soţia, sau iubita, sau, în fine, cineva foarte apropiat…
Într-adevăr, călătoria nu a contat prin colocviul din capitala macedoneană, ci prin popasul în trei localităţi de pe drum, trei localităţi care pe hartă formează un triunghi balcanic şi care, curând, aveau să joace un rol deosebit de însemnat în existenţa sa: Calafat, Băile Herculane şi Vârşeţ.
Hotărâseră să treacă graniţa pe drumul cel mai scurt: cu bacul, pe la Calafat – Vidin şi de aici, imediat, în Iugoslavia spre Nis şi Skopje.
Plecaseră foarte devreme din Bucureşti şi au ajuns în micul port de la Dunăre cam pe la zece şi jumătate dimineaţa. Localitatea părea un oraş-fantomă, un fel de decor cinematografic obosit, nelocuit de nicio făptură omenească. Locul îi crea lui Matei Pavel un puternic sentiment de irealitate. Totul era încremenit.
Au coborât din maşină în port. Vama era şi ea pustie. Bacul, imens şi nemişcat, aştepta în zadar, fără ca măcar un singur camion să apară şi să urce pe puntea sa.
Cei doi nou-sosiţi, cu totul dezorientați, au căutat cu privirea pe cineva în stare să le ofere oarece lămuriri. Îi dureau timpanele de linişte, iar privirea li se împăienjenise – nu-şi dădeau seama dacă de vină era oboseala cursei non-stop începute în zori sau de vină era spațiul acela – mort, fantasmatic, aidoma unui desen făcut pe cenuşă.
Şi fluviul le lăsa impresia că nu mai curge. Au zărit foarte departe, pe malul apei, un soldat cu o armă în mână, care făcea de pază stând stană de piatră. Nu erau siguri dacă era un om, sau un manechin, sau o statuie.
Ajunseseră să se îndoiască de faptul că locul acela avea viață în el și că ar exista cu adevărat când, dintr-o baracă de lemn, a ieşit un bărbat de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat în uniforma cenuşie a vameşilor. Se putea spune că era primul om în carne și oase întâlnit, căci pe soldatul dinainte, părelnic, n-aveau cum să-l pună la socoteală. Vameșul le-a explicat că vasul va pleca doar atunci când se va umple de maşini. Dacă nu se încarcă la capacitatea maximă, nu pleacă. I-a sfătuit să se mai plimbe prin oraş, să bea undeva o cafea şi să revină mai încolo, peste vreo trei ceasuri:
– Mai devreme, i-a asigurat el, nu e nicio șansă să se urnească bacul.
Matei Pavel şi Apfia Demetrescu i-au dat ascultare, n-au avut încotro – s-au dus în oraş. Au băut o cafea mizerabilă într-un local amărât, unde se auzea la un gramofon o melodie fără vârstă, a cărei depănare monotonă o adormise pe barmaniţa şi ea fără vârstă. Pe urmă, s-au aşezat pe o bancă într-un parc pustiu.
– Aici e marginea lumii, a rostit răspicat Apfia Demetrescu şi cuvintele sale au sunat ca o sentinţă.
Matei Pavel şi-a întors mirat privirea spre ea: căci exact cu aceste cuvinte rezumase şi el în gând acest orăşel straniu. A vrut să adauge o frază, Dacă ai trăi aici, ai începe să simţi cum mori, dar s-a mulţumit să zică:
– Da, da, aşa e, aici trebuie să fie una din marginile lumii.
Apfia Demetrescu i-a povestit că mai fusese cândva la Calafat, tot aşa, în trecere, în mare goană. Pe undeva, prin apropiere, se află satul Maglavit, unde, se povestește, prin anii ‘30, unui om sărac cu duhul i se arătase Dumnezeu. În epocă, întâmplarea crease mare vâlvă și e cunoscută ca Minunea de la Maglavit. Apfia însoţise în urmă cu patru-cinci ani o echipă de filmare de la o televiziune străină care realizase un film despre Minune, dar nu mai ţinea minte aproape nimic din acea vizită, totul i se amesteca în memorie confuz.
Matei Pavel i-a propus să caute locul Minunii, era un mod de a umple cu ceva timpul până la termenul pe care li-l fixase vameşul. Apfia Demetrescu n-avea nimic împotrivă, atâta doar că ea nu putea fi o călăuză, căci nu-şi mai aducea aminte cum se ajunge acolo.
Au ieşit din oraş şi, de îndată, pe şosea, au început să-și facă apariția oameni, care umblau cu treburi, dar și maşini într-un flux normal. Matei Pavel a oprit la o benzinărie şi acolo s-a găsit cineva care să-i îndrume spre destinația propusă: locul cu pricina se află într-o pădure de salcâmi, la vreo şapte kilometri pe drumul spre Craiova şi apoi, la stânga, încă vreo trei kilometri spre malul Dunării. Acolo vor da peste o biserică, aceasta urma să glorifice arătarea Domnului, biserică e începută şi a rămas neterminată, în cărămidă roşie, fară turle, fară acoperiş.
De la benzinărie, cei doi au pornit cu încredere în căutarea bisericii, convinşi, după explicațiile primite, că va simplu să ajungă la ea.
Elanul lor avea să se frângă curând. S-au rătăcit prin pădure, în păienjenișul de drumuri de pământ abia conturate. N-au găsit ce căutau. I-a cuprins îngrijorarea că, din pricina acestei expediţii neplanificate și eșuate, vor rata traversarea fluviului .
Aşa că s-au întors în port cât au putut de repede: depășiseră cu aproape un ceas timpul cât conveniseră cu vameşul să zăbovească în oraș şi le era teamă că bacul plecase fără ei.
Dar de unde! Pe mal, vasul stătea gol, cum îl lăsaseră. Au coborât din maşină şi s-au îndreptat spre baraca vameşului. Au bătut în uşă. N-a răspuns nimeni.
Peste vreo zece minute, vameşul s-a ivit ieşind dintr-o altă baracă. Când a dat cu ochii de ei, s-a uitat la ceas şi a exclamat:
– Aţi venit mai devreme decât ne-am înţeles. N-a trecut decât o oră. Mai aveţi, mai aveţi de aşteptat!…
Cei doi călători au bâlbâit ceva vag, Bine, bine… şi s-au suit precipitaţi și neliniștiți în maşină. Apfia Demetrescu şi-a privit şi ea ceasul şi a murmurat vădit tulburată:
– Ce tot spune ăsta! S-au scurs patru ore, nu o oră, cât i se pare lui. Cred că nu vorbim despre acelaşi fel de a măsura timpul…
– Ştii ce cred eu, Apfia, a completat tot pe un ton şoptit Matei Pavel, locul acesta este o ficţiune, o iluzie, pe aici n-o să reuşim niciodată să trecem Dunărea. Dacă într-adevăr vrem să ajungem la colocviul ăla, trebuie să facem cale întoarsă, aici e un prag peste care nu putem păşi. Nu înţelegem acest loc, nu avem codul său, el nu face parte din realitatea noastră…
Când au părăsit oraşul, Matei Pavel a întors capul şi s-a uitat în urmă. Calafatul era învelit într-o ceaţă groasă. Nefiresc, fiindcă, în faţă, deasupra şoselei, strălucea soarele, văzduhul era limpede, iar cerul era de un albastru intens: o minunată zi de la începutul toamnei.
Au hotărât să iasă din ţară pe la unul din punctele de frontieră cu Iugoslavia. Au pornit spre Severin şi de aici, pe la Moraviţa, spre Vârşeţ, unde urmau să rămână peste noapte. În micul oraş sârbesc de la frontieră, Apfia avea un bun prieten care-i va găzdui.
Pe drum, au mai făcut un popas. La Băile Herculane, unde Apfia l-a rugat să oprească – spre ruşinea ei, nu fusese niciodată în staţiunea atât de cunoscută. A fost o şedere scurtă şi profană. Au străbătut cu maşina oraşul, de-a lungul Cernei, până la Hotelul Roman, apoi au parcat în faţa pavilioanelor vechi din centru, s-au dat jos din maşină şi s-au plimbat pe malul apei, au respirat aerul curat şi au traversat râul pe o punte de lemn, îngustă şi şubredă. Scândurile putrezite şi rupte chiar le-au trezit frica. Apfia a ţipat neajutorată şi l-a prins de braţ pe Matei, atunci când una dintre scânduri a pârâit periculos sub piciorul ei. În clipa aia, Matei Pavel a privit-o pentru prima oară atent, a descoperit că este atrăgătoare şi s-a întrebat dacă ar putea iubi o asemenea femeie.
În schimb, funcţionara superioară din Ministerul Culturii era departe de a-şi pune o întrebare asemănătoare în ceea ce-l priveşte pe Matei Pavel. Apfia se arăta amabilă, apropiată, bună colegă de drum, dar, de fapt, nu participa, nu se implica deloc în această relaţie care, pentru ea, însemna doar modalitatea de a călători până la Skopjc. Nu cerea, nu aştepta nimic de la Matei Pavel în care vedea doar camaradul oarecum întâmplător în această deplasare şi atât. De aceea, conversaţia ei era voit convenţională şi pe un ton mereu egal cu sine, o conversaţie de predilecție pe teme culturale, abundentă în informații şi inteligentă, care pe Matei Pavel a ajuns curând (erau acum în munţi, pe drumul de la Herculane la Oraviţa…) să-l obosească.
Trebuia să-i dea replici spirituale, să arate că stăpâneşte un subiect sau altul, ceea ce îl împiedica în mod evident să conducă corect pe serpentinele dificile. Şi, în plus, nu era în niciun fel sedus de conversaţiile acestea de salon intelectual, în care interlocutorii aleargă enciclopedic şi uşor gâfâit de la o temă la alta, fără să atingă însă deloc interioritatea, profunzimea de care Matei Pavel era atras în chip special.
Ba chiar, această linie a dialogului impusă de Apfia Demetrescu îl irita la culme în situaţia sa de acum: tracasat, după luni şi luni de trudă pentru ceilalţi, trudă uriaşă, fără rezultate vizibile, extenuat fizic, nervos, aflat la o răscruce a existenţei sale, aflat într-o criză de identitate, apăsat de întrebarea încotro s-o apuc?, încotro cu familia, încotro cu slujba, încotro, mai ales, cu sine însuşi. Şi-ar fi dorit un alt fel de discuţie: abruptă, de adâncime, nemiloasă chiar, despre ei înşişi, despre cum trece timpul peste ei devastându-i, despre oboseala lor, despre suferinţă, despre capacitatea de a iubi, despre cât de vii sau cât de morţi sunt deja. O scrutare din care să nu lipsească sentimentul abisului, ceva radical, absolut, de o sinceritate brutală, în genul personajelor lui Dostoievski.
Dar nu era Apfia persoana nimerită pentru un asemenea rol. Cum, acasă, nici soţia sa nu era, nu mai era. Matei Pavel nu găsea niciuneia dintre cele două femei vreo vină, cum nu găsea vinovat pe niciunul dintre apropiaţii săi pentru această incomunicare profundă. Cert era că această incomunicare exista apăsător pentru el. Paradoxal şi comic, el, responsabilul guvernamental cu informaţiile şi comunicarea, cu imaginea şi dialogul public, suferea acut de incomunicare. Se simţea cu fiecare zi tot mai izolat, parcă închis într-un cub transparent de sticlă sau de gheaţă – îi vedea pe ceilalţi, dar cuvintele sale nu mai ajungeau la ei şi nici cuvintele lor nu mai ajungeau la sine.
Matei Pavel tânjea, chiar acesta e verbul potrivit, după o întâlnire rezonantă; aştepta, cu o obscură intensitate a dorinţei, să cunoască pe cineva în care adevărul său să aibă răsunet. (va urma)
