Ultimul tren din trecut

(fragment)

…O noapte de iunie năbădăios. A fost un sezon atipic, capricios, fandosit, năzuros, izmenit. Cu ploi multe. Şi, în răstimp, secetă. Aşezând peste oameni, case, copaci, câini şi întâmplări un praf greu, precum pilitura de fier. Nori ca nişte ugere pline de nisip cu fire mari, adus din Africa, şi împrăştiat după aceea peste Balcanii strepeziţi. O noapte zăbavnică, plumbuită şi aspră, ca o talpă scoasă direct din clisă. Adică pasta noroioasă din spatele gării, rămasă aceeaşi din timpuri imemoriale, a acestui orăşel care stă să moară înghiţit de uitare şi de timp zăcut. Care îşi aşteaptă cuminte, disciplinat ca o reverenţă şi resemnat suav ca un refuz, dispariţia. Moartea. Aceea, aflată atât de aproape!

Cândva, mândria marginii de imperiu şi fala Europei, astăzi, o ruină invadată de mucegai, cu zidurile palatelor bolnave de psoriazis şi logii cu vag aer florentin, susţinute de cariatide sufocate de nenumăratele straturi de var, crăcănate indecent şi îngrijorător, gata-gata să se surpe în tăcere, cu cazinouri altădată gâlgâind de fastul frivol al jocului la câştig sau la pierdere, azi ajunse groteşti rezervaţii de fantome posace, cu reşedinţe abia ghicite princiare, care acum stau eventrate, cu maţele cărămizii ieşite la lumină, gata să se topească sub asuprirea timpului şi-a apei, cu feronerii de garduri odată traforate minuţios în marile ateliere ale Imperiului, astăzi nişte epave strâmbe, ruginite şi scoase din ţâţâni, cu nenumărate prăvălii, din care odinioară buiau afară, în stradă, trecând iute peste prag, valuri-valuri bucălate de parfumuri, fuioare amestecate de cafea prăjită, vanilie, măceș, cardamom, ghimbir, anason, nucşoară, ienibahar, cuişoare sau scorţişoară de Ceylon şi Cassia ori, dacă nu, caleidoscopul invizibil cu frânturi de imagini în care sub ochi se desfătau haturi întinse de halviţă sau inepuizabile tăvi cu baclavale îmbibate de miere şi aşezate într-o ordine desăvârşită, precum pavelele de pe platoul din faţa Primăriei, prăvălii astăzi părăsite chiar şi de păianjeni, pustietăţi cu duşumele încovrigate, aflate doar la cheremul vântului năpustindu-se prin vitrinele fără geamuri, rămase fără cercevele şi cu uşi fără tocuri şi fără canaturi, deasupra lor rămânând numai o firmă scorojită, atârnând de-un colţ, ridicolă, stând într-un peș, apoi, cu mici piaţete sau răspântii, unde, în loc de troiţe, se ridicau statui de zeiţe şi regine maiestuoase, înveșmântate în peplum sau hlamide şi arătând cu mâna înspre viitorul ce se anunţa înăbușit de imprevizibil şi absurd, dar, acum, despicate odios de fulgerul timpului, ca securea, lăsându-le fără cap, fără braţe şi fără rost, cu trotuare surpate în gropi adânci de-un veac, unde apa tulbure a făcut deja muşiţă, cu haznalele dând în clocot peste tot, în curţile părăsite şi invadate de tufele boziilor înalte până la cer, strălucind de-atâtea pânze de păianjen, cu guzgani traversând nestingheriţi străzile, năvălind din subsolurile izinite, cu roiuri de insecte agresive care zumzăie în văzduhul infestat, cu valuri de carcalaci ce colcăie după fiecare perete puhav şi ies de sub fiecare grindă putredă şi cu, pe deasupra, pe cerul mereu-mereu vineţiu, ca un bloc translucid de cenuşă, venite de nu se ştie unde, interminabile pâlcuri de corbi grei, lugubri, ce dau ocol mohorâtei paragini a acestui loc electrizat de melancolie. Un abur transparent ca un linţoliu răpănos, de un gri cert murdar, împâclit ici-colo cu pete de muşchi verzui, umede şi tuberculoase, închide într-un clopot de posomoreală tragică această aşezare parcă de pe alt tărâm.

E atâta linişte de moarte aici, încât ţi se pare, dacă-ţi încordezi nădejdea şi rupi cordonul zombilical, că auzi distingându-se – ţâşnind direct de sub crustele grele ale trecutului, de sub plăcile timpului stegozaurian – glasuri zglobii de femei (duduci, adolescente, tinere sau chiar ipsosat-stafidite!) de o eternitate radioase, cântând sau dănţuind, încadrilându-se sau petrecând fără de nicio grijă, iubind în taină, topindu-se ca o lumânare de spermanţet după vreun ofiţer curvar, în tăcere neştiută sau cu tărăboi scandalizant, sfârşit nu de puţine ori cu nervoase ingerări de arsenic. O hărmălaie gingaşă, în care se aglutinează pufos voci unsuroase de domni inspirând cu politeţe aromele de nesaţ şi poftele, cu maniere impecabile, scrutând cuviincios crupele domniţelor cu palmele lor ieşite de sub manşetele scrobite prinse cu butoni de diamant şi complimentându-le, apoi, în cotloane discrete, făcându-şi loc printre dantele complicate, cu degetele bricolate nespus de îngrijit în saloanele de manichiură din centru. O zarvă gingaşă, abia gângurind, prin ale cărei valuri moi, afânate, se împrăştie abia sesizate cioburi cu voci sigure de „…rien ne va plus”, strigăte de victorie, trosnete de jetoane, ca un pumn de oase aruncate pe o masă de lemn, apoi, mormăieli guturale de muscali, tropote de copite pe caldarâmul umed, miorlăieli şuierate, ademeniri şoptite pe la colţuri întunecoase, făgăduieli siropoase, gâfâieli răguşite, paturi care scârţâie, geamuri sparte, uşi trântite, zdupăituri pe scări de lemn cu trepte şubrede sau chiar focuri de revolver ori sonatine cântate la clavecin de câte o nefericită de copilă, obligatoriu movulie şi despletită. O larmă delicată – graţioasă ca gâturile lebedelor smălţuite, aşezate cândva în grădina publică, o ispravă mirobolantă, la vremea aceea de străluciri, venită din partea unui primar mai sensibil, din păcate stins de tânăr, atins de o necruţătoare ftizie, şi care, la câteva zile de la numirea în funcţie, după un vis cotropit de fierbinţeală, hotărâse ca poteca pietruită ce ducea la debarcader să fie musai înfrumuseţată de-o parte şi de alta, la fiecare doi paşi, de perechi de pitici de ghips ţinându-se de mână, spre a binecuvânta plăcerea damelor plutind în rochii albe, înspumate de volănaşe uşoare ca frişca, precum şi nerăbdarea ţâncilor împachetaţi în câte un spielhosen prea mare sau vârâţi în uniforme şui de marinari, în timp ce se îndreptau spre barca în care domnul aştepta răbdător, în costum bej-unturiu şi cu canotieră pe cap, spre a-l feri de arşiţa nesuferită, fiind deja cu mâinile înmănuşate pe vâsle, şi chiar aşa scrisese în comandă primarul: „perechi de pitici ţinându-se de mână”, a doua zi, meşteşugarilor din Crăunţa de Sus, unde locuiau cei mai cu faimă maiştri ipsosari din regiune, iar, nu peste mult timp, fiindcă începuse să-i placă chestia asta, i-a venit altă idee şi le comandase, tot lor, vreo treizeci de lebede mari, involte, mlădioase, date cu email, al căror gât se înălţa la doi metri, pe care, peste o săptămână, într-o ceremonie la care invitase întreaga protipendadă a oraşului, le adusese – rechiziţionase toate trăsurile muscalilor şi şaretele gospodarilor de frunte – şi le presărase peste tot, ici-colo, în jurul lacului, nu doar spre tihna privirii perechilor ce se îndreptau spre chioşcul în care fanfara oraşului intona valsuri nemuritoare, dar şi spre distracţia neastâmpăraţilor de copii, care încercau să se suie pe ele, spre a fi traşi în poză de fotograful acreditat al primăriei, domnul Hansi, care presta sâmbăta, duminica şi la sărbători legale, numai în folosul comunităţii – vasăzică, o larmă fragilă, firavă, ornată cu ghirlande de foşnete, de şoapte, de respiraţii întretăiate, de suspine, de atingeri, de freamătul rochiilor sau de acel inconfundabil târşâit al ghetrelor pe macadamul aleilor cândva minunatei der Volksgarten, ajunsă astăzi, iată, o groapă de gunoi – căci lacul a secat demult – unde, de-a lungul zecilor de ani, s-au strâns, înghesuindu-se unele în altele, uriaşe grămezi de resturi, de dejecţii, de gunoaie, de deşeuri, de leşuri de pisici şi de câini, o formă de relief nouă, ca o colină pe alocuri înverzită, ca un tumul, dar care împrăştie în jur miasme înspăimântătoare. La urma urmelor, un vacarm tăcut, mut, pe care-l fac doar aşezările ce mai scot un ultim icnet, înainte de a se stinge definitiv.

„… Domnule dragă, uitaţi, eu nu vă cunosc, dumneavoastră pe mine s-ar putea însă că da, pentru că, atunci când o să vă las în faţa gării, puteţi foarte bine să-mi luaţi indicativul şi să mă reclamaţi la patron, aţi fost, se vede clar că vă ocupaţi cu scrisul, că d-aia v-am şi luat de acolo, aţi fost la Casa Scriitorilor şi uitaţi că acum am onoarea să vă asigur transportul pe distanţa a zece kilometri şi 250 de metri, până la gară, cu toate că, dacă vreţi să fiu sincer cu dumneavoastră, dar cine mai spune astăzi ceea ce gândeşte?, credeţi-mă că n-am nici un interes, deci, mă-ntreb: eu nu ştiu ce Doamne iartă-mă aţi căutat să veniţi tocmai până aici, în capătul ţării, hă-hă-hăă, e gluma aia cu „acolo unde s-agaţă harta-n cui”!, aveaţi linişte, slavă Domnului, şi-n alte părţi, decât aici, la noi, unde – o să ziceţi că n-am patriotism local, că sunt rece, că sunt indiferent, că n-am simţământ – dar asta-i realitatea, unde, cum zic, aici, la noi, totul pute, domnule, e, cum se spune mai savant, pestilenţial – ştiţi, nevastă-mea dezleagă integrame şi câteodată mă întreabă: „Gogule, ia zi-mi şi mie „urât mirositor” din doişpe litere?”, la care io-i răspund: „Ce-ai, mamă, te-ai zăluzit, da’ ce mi-s io, Graur ăla, să ştiu toate cuvintele!”, însă p-ormă mă uit în dicţionar – mi l-a adus fi-miu – şi-i spun amărâtei, că nu pot s-o las aşa, neştiută – e pestilenţial, credeţi-mă, păi dumneavoastră aţi fost la vechile băi, vestitele Aşezăminte Rococo, acolo unde cică ar fi venit şi Sissi, în 1896, aţi auzit de ea, nevasta lui Franz Joseph, cu doi ani înainte de a fi asasinată, ştiţi că ea a fost omorâtă, eh, aţi fost, da… păi cred că v-a mutat nasul ce duhoare e acolo, dom’le, nu se poate, iarăşi o să ziceţi că-s anti-naţional şi anti-regional, dar primarul ăsta n-are niciun pic de snagă-n el, dom’le, e de mămăligă, s-a dat dracu’ – scuzaţi-mă că vorbesc neigienic – această mândreţe de oraş, faima Europei acum nu ştiu câţi ani sau, mă rog, dintotdeauna, unde muzica nu înceta niciodată, balurile se ţineau lanţ şi se terminau cu zaiafeturi, la care – am văzut şi eu nişte gravuri şi fotografii vechi în monografia oraşului – dănţuiau sumedenie de cocoane şi madame, însoţite de cavaleri şi de prinţi simandicoşi, jucători până la ultimul sfanţ la Casino Palace, după care, ca nişte pămpălăi, că ce frumos era să te însoţeşti cu damele alea, se aruncau în faţa trenului … că veni vorba, sau gara, că uitaţi, se vede – aproape c-am ajuns, suntem pe Republicii – păi gara asta, domnule dragă, era o bijuterie, ajunsese faimoasă în toţi Balcanii şi-n Europa-ntreagă, fiindcă soseau trenuri aici şi de la Viena, şi de la Paris, nu mai vorbesc de Praga sau Budapesta, dar ce folos, domnule, că, atunci când e să-şi bage dracu’ coada – scuzaţi-mă că vorbesc neigienic – totul se duce de râpă şi uitaţi aşa, oraşul acesta acum moare ca prostul, în atmosfera asta, cum vă spuneam, pestilenţială… Gata, am ajuns! Vă costă cinşpe… Aaaa vă mulţumesc mult, da’ nu trebuia, în sfârşit. Drum bun şi vă mai aşteptăm pe la noi! Aveţi grijă, deschideţi-vă umbrela, că am uitat să vă spun, aici la noi plouă până-n octombrie, he-he-heee, apoi se face vreme bună!”…

Peronul pustiu. Nici măcar o lumină. Ba nu! O lampă cu neon deasupra ghişeului de la casa de bilete. Oblonul de fier vopsit în gri e tras. A rămas doar o fantă, lată cam de o palmă. Ca să schimbi o vorbă cu casierul, trebuie să te apleci într-o parte şi să vorbeşti cu gura strâmbă, în rasul tejghelei, cu buzele aproape de scobitura de tablă de la mijloc – jumătate afară, jumătate înăuntru – în care se pun banii. Apoi, ca să auzi, pui urechea. Tot acolo. „Nu e!… S-a anulat.” Pauză pentru înghiţirea tăcută a stupefacţiei aproape mortale. „Cum adică, s-a anulat?” „Aşa bine, dacă nu mă credeţi, daţi telefon la Regională…” „Lăsaţi-o, Doamne iartă-mă, de regională, mie spuneţi-mi doar…” „Păi, a căzut un copac la Grădiştea, pe linie şi a rupt firele… A fost furtună mare, ştiţi cum, dezastru, mie mi-a spus soacră-mea la telefon, că ea e din Izvoreni, la doi kilometri de Grădiştea, atât a apucat să-mi spună: Ionele, zi-i lu’ Mioara că e prăpăd p-aicea, maică…” „Lasă-mă, dom’le, cu soacra dumitale, mie spune-mi cât întârzie blestematul ăsta de tren, că uite, se făcu unsprezece jumătate!” „Păi nu vă spusei, domnule, că s-a anulat? Au zis că şi-aşa garnitura a plecat goală de la terminus şi ce s-o mai plimbe de colo-colo, mai ales că…” „Că ce…?” „Că a căzut un copac peste linie la Grădiştea şi a rupt firele…” „Mi-ai spus, măi omule…” „Aaaoleeeu, păi Dumnezeu să vă mai ştie ce vreţi, parcă s’tem turci, aşa ne-nţelegem!” Pauză. Îşi ridică brusc capul. Îi trosnesc oasele gâtului. Apoi, se apleacă din nou. „Şi cândîîî…?” – îndrăzni să spere bărbatul. „Nu se ştie… dar io-s cel mai sigur că mâine dimineaţă, la nouă treiş’cinci!” „Cââând?…” „Dom’le, dumneata eşti surd sau te faci?… Doar am zis o dată… Eeeeiii, drăcia dracului, ce mai de mofturi!” „Deci… mâine dimineaţă?!… În fine, da, am înţeles, vă rog să mă scuzaţi…!”. Se ridică şi îşi îndreptă, în sfârşit, gâtul. Total. Ameţise. „Ce ţi-e şi cu domnii ăştia veniţi de la Capitală! Să stea trenul la dispoziţia lor… auzi! Ce spui, Franţ?” – mormăi ceferistul, abia ţinându-şi, după grilaj, căscatul. Apoi, ca să arate că discuţia a luat sfârşit, stinse neonul.

Îşi strânse pe el mai bine balonzaidul, apucă geanta şi ieşi în faţa gării. Mai ploua, dar parcă nu chiar aşa de tare. Nu-şi mai deschise umbrela. Piaţeta, tot neluminată – şi cu acelaşi rond de panseluţe având în mijloc tradiţionalul obelisc de doi metri, în vârf cu binecunoscutul vultur obrintit patriotic cu aripile desfăcute, precum găina sărind de pe ostreţe înspre cuibar – era la fel de pustie. Ba nu! Exact în clipa aceea, de după colţ ţâşni un taxi care se opri chiar lângă el, frânând brusc. Din el, coborî în trombă o femeie. Cu umbrela în mână şi cu o valijoară, abia ţinându-şi cu mâna cealaltă, pălăria. Mai-mai să-l doboare, îl ocoli în ultima clipă şi dispăru în holul gării, spre casa de bilete. Portiera rămăsese deschisă. Şoferul se întoarse s-o închidă şi… „Aha-haaa, iarăşi dumneavoastră, domnule, ce plăcere?! Mmmmvaaai, tot aici, la gară, n-aţi plecat, că aveaţi tren la unşpe şi douăzeci?” „Da… Adică, nu. N-am plecat.” „Cuuum, l-aţi pierdut?” „S-a anulat.” „Cum aşa?… De altfel, eu i-am spus şi doamnei că nu-l mai prinde, că-i deja fără douăşcinci… Dar dânsa, nu şi nu, că poate, cine ştie, are întârziere… Doamnă – i-am spus – uitaţi care-i treaba: la noi, aici, în zona noastră, trenurile nu întârzie niciodată, să vă fie clar, doamnă, o dată pentru totdeauna! Sunt mai fixe ca pendula din esţimărul lu’ tata-mare, care era pe sfert neamţ, ce dracu’! – scuzaţi-mă că vorbesc neigienic.”…

(va urma)

Imagine de pe amfostacolo.ro