Nice Universe!

În mod normal, de la Saint-Paul-de-Vence la Nice se fac 45 de minute. Cu nenumărate staţii (Next stop!… se anunţă în difuzor. Apoi, în franceză: Prochain arrêt… şi se numeşte staţia Dar primul anunţ, în engleză, este aşa de brusc şi vocea pune accentul atât de puternic pe „next”, încât mă sperii şi am tot timpul impresia că sunt într-o sală de aşteptare – la consultaţii, la cumpărături la casă, la McDonald’s – şi tresar; după care, mă liniştesc, fiindcă aud „prochain arrêt”, deci, e clar, sunt în Franţa, ba chiar în autobuzul 400, pe linia Vence-Nice, prin Saint-Paul, Lignes d’Azur, 1,50 euro, indiferent de distanţă!). Revin: pentru că, nu-i aşa?, tot în mod normal, sunt 20 de km.

Disciplină de cazarmă estivală civilizată. Se urcă numai prin faţă, îl saluţi pe şofer (impecabil îmbrăcat, costum bleumarin, cămaşă cu mânecă scurtă, cravată bleu foncé, pantofi negri, amabil, plin de solicitudine, rareori plictisit !), îţi cumperi bilet de la el sau validezi cardul şi se coboară doar pe la mijloc sau prin spate. E simplu, clar, fără discuţii. Dacă stai pe platforma din mijloc şi la urcare se prezintă un infirm în scaun cu rotile, şoferul se dă jos, depliază un mini-lift care-l ridică pe călător, apoi te roagă să părăseşti spaţiul acela şi îl instalează pe cetăţeanul cu handicap, legându-l cu nişte hamuri, pentru ca scaunul să stea imobil. La fel, şi cu bagajele: există un loc în faţă, cât un scaun, unde se pun bagajele, n-ai voie să te aşezi acolo (câte un terchea-berchea sau un adolescent rebel mai au tentative de insubordonare, reprimate însă imediat). Apoi, când şoferul hotărăşte că autobuzul e full (atenţie! nu ca sardelele, dar nu mai mult de 40 de persoane), pe ecranul exterior se afişează anunţul că e plin şi nu mai ia nici un călător.

Trece, aşadar, prin La Colle-sur-Loup, atinge un pic, doar o margine, din Villeneuve-Loubet, apoi, Cagnes-sur-Mer, Saint-Laurent-du-Var şi, în fine, imediat după aeroport, începe Nice. (NOTĂ: În ciuda unor „avertismente” amicale ce mi s-au transmis pe diferite căi, îl voi denumi Nice, cu grafia şi pronunţia originară, iar nu cu românescul Nisa!… nu doar fiindcă je m’en fiche de reguli, dar ce ne-am face, de pildă, cu Washington sau cu Garmischpartenkirchen?).

Peisajul este fabulos – deoarece se coboară, de la 800 de metri, chiar 1.000, la nivelul mării – alternând colinele cu spinări înverzite de pini, cu prima faleză a Rivierei, le Bord du Mer (de-abia încolo, mai în amonte, se află Moyenne Corniche, pentru ca sus de tot, la poalele munţilor, să fie Grande Corniche sau Autoroute 8 – „La Provençale”). Acum te strângi ca o armonică la serpentinele abrupte dintre Vence şi La Colle-sur-Loup, pentru ca, peste nici un sfert de oră, deodată să te simţi infinit mai confortabil şi mai „rassuré”, sub clopotul de lumină ca mierea al soarelui de aici şi vrăjit de strălucirea nuanţelor de bleu-turcoaz ale Mediteranei. (NOTĂ: Totuşi, spun toţi călătorii – şi am încercat şi eu pe distanţa dintre Cagnes-sur-Mer şi Cannes – că absolut, dacă nu cea mai palpitantă, atunci cea mai frumoasă panoramă a Coastei, mai ales dacă vrei s-o vezi de aproape, se „obţine” din tren, care şerpuieşte strict pe malul mării, uneori linia ferată aflându-se la 20 m de apă!).

Imediat după aeroport (de fapt, dacă e să fim scrupuloşi, imediat după ce se trece podul de peste râul Var!), începe să se desfăşoare simbolul incontestabil, colosul semantic inconturnabil al acestui oraş: Promenade des Anglais. Când zici Nice, zici mai întâi Promenade des Anglais şi, de-abia după aceea, Hôtel Negresco (de fapt, le zici pe amândouă în acelaşi timp!) sau Cimiez. Iar, când zici Promenade des Anglais, te gândeşti imediat, fără nici un fel de ezitare, la Nice – adăpostul de iarnă al nobilimii decadente. Din Nord şi de aiurea…

Să rămânem, totuşi, puţin pe această arteră – prin care circulă la nesfârşit seva oraşului şi îi dă acestuia vigoarea plăcută – alintată Prom’, inegalabilă în frumuseţe, pitoresc şi originalitate. Câţiva paşi nu strică, ne mai dezmorţim un pic ochiul!

La începutul sec. XIX, cam pe 1820, era o simplă potecă pietruită ici-colo, construită de comunitatea engleză care-şi petrecea iernile aici şi finanţată – se spune – de către reverendul Lewis Way. Pe urmă, încet-încet, a crescut la 5 m deasupra mării şi 12 m lăţime. De-abia pe la 1856, îşi ia numele de Promenade des Anglais şi este prelungită succesiv, ajungând, în final, să lege malul stâng al râului Var (la vest) cu le Quais des États-Unis (la est). Vilele şi grădinile au dispărut, fiind înlocuite de palate, de hoteluri, de cazinouri şi de clădiri rezidenţiale. Apoi, la începutul sec. XX, începând cu 1920, a apărut flagelul: automobilul, care a schimbat totul.

Astăzi, la Prom’ deşi are 23 de metri lărgime şi 7 km lungime – „acoperind” practic întreg Baie des Anges – este, din păcate, victima circulaţiei maşinilor. În ciuda importantelor eforturi edilitare, pentru a se lărgi pietonala şi să se adauge pista de biciclete şi de role (este locul de întâlnire predilect al tuturor rollerilor!), circulaţia este infernală. Realmente, nu poţi traversa de pe pietonală pe trotuar decât pe treceri de pietoni, altminteri, e o aventură cvasi-tragică!), fiindcă pe anumite secţiuni are alura unei autostrăzi urbane, cu două sensuri a câte patru benzi… În fine!

Sigur, Promenade des Anglais – această imensă avenue, care beneficiază de o lucrătură arhitecturală minuţioasă, specială (precum, de pildă, faptul că tonul de culoare este cel maro-castaniu!), de chioşcuri şi pergole, de bănci şi scaune deasupra a 8 km de plajă, ca şi de binecunoscutele sale lampadare – rămâne, indiscutabil, ochiul nuclear al oraşului. Locul (practic, de cum ajungi în Nice, nu se poate să nu treci pe lângă „Le Negresco” (1913) sau „Le Palais de la Méditerranée” (1930), cea mai desăvârşită construcţie Art Déco de pe Coasta de Azur!), deci, locul căutat atât de cei care vor să facă jogging sau de rolleri, cât şi de biciclişti. Sau pur şi simplu de cei care doar vor să-şi târâie încet espadrilele (neapărat luxoase!!), gustând o plimbare la apusul soarelui (o, fabuloasele apusuri de pe Promenade!) ori să stea încremeniţi – aidoma unor statui de lumină – pe celebrele „chaises bleues” sau pe băncile de sub pergolele ca nişte broderii de lemn, albe. Şi, nu în ultimul rând, să nu uităm faimosul Carnaval de la Nice sau les batailles de fleurs – care au loc unde altundeva, dacă nu tot pe Promenade des Anglais.

Aaa, un alt amănunt curios: pentru că Promenade nu este mărginită de teren decât în partea de nord, numerotarea clădirilor, începând de la est la vest (dinspre Mont Alban spre râul Var) este continuă, numerele pare alternând cu cele impare.

Şi mai e ceva: primele „palaces” (Le Royal, le Negresco, l’Opéra) au faţadele spre nord, cum ar veni, cu spatele la Promenade. Explicaţia e-n istorie: Nice era o staţiune căreia i se aprecia climatul invernal dulce şi uscat. Însă nu şi marea, foarte furioasă iarna, de unde, şi sensul iniţial peiorativ, „promenada englezilor” (adică drumul pe care doar ţăcăniţilor de englezoi le putea plăcea să se plimbe!).

Bref! Promenade des Anglais e locul pentru acel farniente mediteraneean, unde – mângâiat de briza uşoară ce vine dinspre Baie des Anges şi atras de „baletul” avioanelor pe cerul albastru, care, după ce decolează de pe aeroportul ce pare că e construit direct pe mare, ocolesc oraşul, spre a nu-l survola – poţi să uiţi totul. Poţi să-ţi trăieşti clipa. Singur în mijlocul Universului. Nice Universe – un punct pe care se sprijină Cosmosul.

Foto: Florin Toma