Florin Toma
Motto: Relaţie asupra călătoriei ce o am făcut cu viaţa aiurea
Prolegoménie(!): Rândurile ce urmează nu trebuie înţelese ca un appendix (fireşte, neizbutit!) al obişnuitei cronici de artă din revistă, indiscutabil, model de profesionalism serios, erudit şi înţelept. Ci o poveste. Uşoară ca un zefir de vară. Povestea exorcizării unei obsesii.
Dacă, după o baie bună, îţi laşi soarele să te ungă cu miere, apoi pierzându-ţi vremea şi suflul pe Plage de la Gravette – unde e musai să te poziţionezi în felul următor: cu spatele la Nomadul lui Jaume Plensa (care, cu un ochi priveşte spre Corsica, iar cu celălalt, spre Baie des Anges), te ţii zdravăn cu ochii, ca să nu aluneci, în faţă, de marea topită molatec în prelungirea Cap d’Antibes (supraetajat voiniceşte cu platoul La Garoupe!), apoi, în dreapta, de Port Vauban, adăpostul celor mai extravagante şi luxoase ambarcaţiuni aparţinând îmbelşugaţilor (supraetajat şi el, dar cu Fort Carré!), iar, în stânga, Mediterana pur şi simplu – atunci aflaţi că e imposibil să nu-ţi sară-n ochi, ca ţandăra ancestrală, casa lui Nicolas. Prima din faţă (cu două etaje şi deasupra, o terasă cu trei deschideri spre mare!), urmând Promenade Amiral de Grasse, ce şerpuieşte pe sub remparts, până la Pointe de l’Ilette.
Foto: Florin Toma
Aici, la Antibes, se mutase doar cu doi ani înainte. Ca să fie tot mai aproape de o iubire cu geometrie variabilă, plină de hachiţe şi de toane, labilă şi capricioasă, Jeanne Mathieu („Pour la première fois de sa vie, il aime plus qu’il n’est aimé. Sa passion pour Jeanne le submerge.” – notează Laurent Greilsamer în cartea sa, Le Prince foudroyé), care locuia, măritată, undeva, lângă Nice. Tot atunci, în 1953, după călătoria cu ea în Sicilia (care i-a inspirat ciclul „Agrigente”, dar şi uluitoarea serie de nuduri!), a şi divorţat de Françoise, pentru ca nimeni şi nimic să nu-i mai pună stavilă iubirii pătimaşe, violente, pentru Jeanne. Ea, Jeanne, este cea care e imortalizată în Jeanne (nu debout) (146×97 cm), 1953, tablou însă post-datat 1954 şi intitulat Nu Jeanne, (Nu debout), o siluetă vaporoasă, ce izbucneşte dintr-o pâclă de culori calde, tandre. Tot ea i-a servit ca model şi pentru Nu couché (Nu), 1954, tablou vândut, în decembrie 2011, pentru suma de… atenţie! 7,03 milioane de euro.
Dar, spre sfârşitul anului 1954, Jeanne îl părăseşte definitiv şi nu vine nici măcar la ultimul rendez-vous. Peste câteva luni, în anul următor, îşi adună toate scrisorile de la ea şi le înmânează – cu un aer caraghios-ceremonios – soţului acesteia, spunându-i: „Gata! Ai câştigat”. Era 15 martie.
A doua zi, spre seară – după ce-i lăsase un mesaj prietenului său, Jacques Dubourg, în care îl ruga, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să pună în ordine câteva lucruri (hârtii, chitanţe, plăţi derizorii etc.), mesaj încheiat însă cu „Merci pour tout ce que vous avez fait pour moi. De tout cœur. Nicolas” şi, în fine, după ce-i compusese fiicei sale, Anne, o scrisoare tulburătoare (datată meticulos, 16 martie 1955) – pictorul Nicolas de Staël (nu, nu era în filiaţie directă cu Madame de…, aceea era din ramura suedeză, în timp ce el aparţinea celei de Holstein), născut la 5 ianuarie 1914, la Sankt-Petersburg, fiul generalului Vladimir Ivanovici de Staël von Holstein, guvernatorul fortăreţei Petru şi Pavel din insula Petersburg, a faimoasei capitale a Imperiului Ţarist, deci, Nikolai de Staël von Holstein – cel care mărturisea odată că „Ma peinture, je sais ce qu’elle est sous ses apparences, sa violence, ses perpétuels jeux de force. C’est une chose fragile comme l’amour.” – s-a sinucis. Cu o zi înainte, încercase cu barbiturice. De astă dată, a urcat pe terasa casei sale din buza zidului vechiului Antibes şi, de acolo, s-a aruncat în gol, peste remparts.
În ultimele cinci luni ale vieţii sale, pictase 147 de tablouri şi nenumărate lucrări pe hârtie, deşi mărturisise că „n-am forţa să termin toate tablourile mele”. Avea doar 41 de ani şi lăsase neterminată cea mai mare pânză a sa: Le Grand Concert. A fost înmormântat în ziua de 21 martie 1955, în cimitirul din Montrouge.
Îmi aduc aminte expoziţia sa, din 2012, de la Muzeul Picasso (impunătorul Château Grimaldi), pe care am vizitat-o atunci când am ajuns prima oară în Antibes. Am fost parcă electrocutat pe loc de tablourile sale, de simplitatea aşezării în pagina ochiului a nervurilor semantice, de nesăţioasa, cruda şi tulburătoarea vitalitate a cromaticii sale (ce-mi amintea de „culoarea căzută din cer” a lui Lovecraft!), de liniile esenţializate ale desenelor sale, de pasiunea bolnăvicioasă pentru fuziunea dintre figurativ şi abstract şi, în final, de imposibila sa aşezare în canoanele vreunei şcoli sau curent.
Nu mai demult de acum două săptămâni, am intrat din nou, sfios şi paralizat de emoţie, în Muzeul Picasso şi, în sălile de la etajul întâi, ocupate princiar, iarăşi, de Nicolas de Staël, am văzut cu ochii mei unul dintre tablourile din seria „Agrigento”, apoi „Muzicienii”, dar, mai ales, neterminatul „Marele Concert”. Senzaţia a fost de uşor leşin după un festin ultrasăţios. Parcă simţeam nevoia să mă întind. N-am mai urcat la celelalte etaje, spre a-l revedea pe cel care a dat numele muzeului din Palatul Grimaldi. Îmi era de ajuns. Nu eram pregătit să revăd a treia oară titaneriile lui Picasso. Eram deja istovit. Alergasem parcă, de 41 de ani, chiar în spatele lui Nicolas…
În imagine, „Agrigento”
Acest artist violent, care – aşa cum spunea fiica sa, Anne, despre intempestiva căsătorie a proaspătului văduv cu „fata din casă”, Françoise Chapouton, la doar câteva luni de la moartea mamei sale, Jeannine – nu lăsa „să se usuce o culoare şi aplica alta numaidecât peste ea”, acest gânditor derutant, capabil să provoace în jur jenă sau uimire prin vehemenţa opiniilor sale pro, putea, imediat, la nici un minut, să se întrebe deodată grav dacă întregul lui raţionament nu este cumva ridicol. Provocând, fireşte, aceeaşi stânjeneală perplexă. Avea acea până la urmă fascinantă alternanţă extrem de rapidă – până aproape de simultaneitate! – între îndoiala abisală şi orgoliul cel mai sălbatic sau între spaima cea mai cumplită şi încrederea nestrămutată în triumf. André Chastel scria, în 1968: „Marea şi poate singura sa preocupare era să nu cruţe nimic şi să simtă întotdeauna o flacără vie înlăuntrul sau în jurul lui, fără să ia aminte la niciun fel de precauţii sau reguli comune. Pictura devenise instrumentul şi preţul regal al acestei exigenţe. Tot ce a întreprins s-a desfăşurat atât de rapid, atât de activ şi atât de intens, încât nici acum nu este posibil să decelăm între ceea ce ar putea ţine de alura incandescentă şi liberă a vieţii lui şi densitatea operei sale. Aici se află, de fapt, măiestria sa: de a le fi confundat genial.”
„Prinţul fulgerat” – cum îl numea unul dintre biografii săi – cu chipul său tragic amintind de Camus îngemănat cu Beckett, ermitul slav dezrădăcinat şi aruncat într-o viaţă aventuroasă, încărcată de excese (şi la pierdere, şi la câştig!), exilat de revoluţia bolşevică din Rusia la doar 5 ani, rămas apoi orfan, adoptat şi crescut în Belgia, cu studii la Beaux-Arts din Bruxelles, învins de iubirea devastatoare a unei alte artiste, Jeannine Guillou, cu care se căsătoreşte, dar care se stinge, lăsându-l cu doi copii, trăind în dificultăţi materiale inimaginabile, angajat în Legiunea Străină, călător înfometat în Maroc, Sicilia, Franţa, câştigând recunoaşterea şi bogăţia în Statele Unite, apoi, întors la Paris, spre a-şi stabili şi acolo măsura excepţionalului său talent, care, apoi, tot căutând soarele şi o altă iubire mistuitoare, s-a stabilit aici, în vechiul Antipolis, la doi paşi de Palatul familiei Grimaldi… acest atât de contradictoriu artist, care parcă a parcurs dacă nu Drumul Crucii, atunci măcar viaţa scurtă a unui foc de artificii, repede ajuns sus, în tăriile cerului, pentru ca tot iute, imediat, să se fi prăbuşit în adâncurile celei mai întunecate disperări a singurătăţii, ei bine, aflaţi că ne-a lăsat moştenire câteva mii de tablouri, colaje, desene, schiţe sau simple crochiuri, executate într-o grabă absolut nebună, ca un lung delir, parcă dintr-o foame insaţiabilă (în ultimii ani, lucra la mai multe tablouri deodată, iar, în scurtele răstimpuri, desena sau lucra gravuri, inundând peste cerere intenţiile agenţilor săi de vânzări!). Elabora, de fapt, trăsăturile unei opere singulare, ale unui univers pe cât de luminos, pe atât de întunecat, scăpând oricărei etichete. Sigur, dacă facem arheologie senzitivă sau întreprindem o călătorie lirică printre bornele drumului geniului său, descoperim urme de Braque, de Matisse, de Cézanne, dăm peste pepite consistente de senzualitate solară mediteraneeană şi ne sprijinim fruntea privirii de crugul azurului nestrămutat al Sudului, de lumina fantastică a acestuia (ca o anecdotă, artistul era bântuit de angoasa că, odată duse la Paris, spre a fi expuse, tablourile sale şi-ar fi pierdut irizaţiile inconfundabile ale luminii azureene!).
Ceea ce ne desfată însă, ceea ce ne exaltă şi ne bulversează la tablourile lui Nicolas de Staël ţine nu de compoziţie sau linia desenului, ci de intensitatea privirii artistului transmisă prin mână, prin care videază proiecţia de toate posibilităţile semantice, desluşind ceea ce alţi ochi nu vor putea-o face, tot aşa cum sculptorul – numai el – e singurul care distinge în blocul de marmură, statuia adresată lui şi, abia apoi, nouă.
„Trebuie să munceşti mult, o tonă de pasiune şi o sută de grame de răbdare” era una din găselniţele sale maxime! Păcat că elanul său, energiile sale, totuşi epuizate, cine ştie, obosite, prăbuşite, în loc să renască îndreptându-se către continuitatea creaţiei, s-au scurtcircuitat într-o cădere. Într-o plutire. Într-o pierdere.
Dar, nu se ştie, poate că, dacă, în fine, te ridici de pe plajă, urci pe faleză şi te uiţi atent în jos, printre stâncile verzui, ascuţite ca briciul, de la poalele zidurilor vechii cetăţi Antipolis şi spălate de Mediterana luminoasă ca un lapis-lazuli translucid şi lichid, e posibil să descoperi, tremurătoare, urma unei ferestre vechi de 60 de ani…
E fereastra prin care a pătruns, în amurgul zilei de 16 martie 1955, trupul uscăţiv al unui artist maudit par la société (cum ar zice Antonin Artaud!), plecat pentru multă vreme de aici încolo. În eternitate.
În imagine, „Ménerbes”
Sursa foto: wikipedia.com
