În crucea dimineţii prozei româneşti, cândva, înainte 1820, când literatura naţională dădea-n clocot făcând bulburuci şi se despuia discret la civilizaţie, dându-şi, în fine, jos caftanul, ei bine, pe vremea aceea destul de austeră la capitolul producţie spirituală, un anonim degrabă vărsătoriu de impresii s-a căznit ce s-a căznit şi a scris un jurnal de „voaiaj”, lăsând astfel mărturie posterităţii una dintre primele exprimări epice din literatura română. Care se intitula superb: „Relaţie asupra călătoriei ce o am făcut cu tata la ţară”. Atât de mult mi-a plăcut titlul acestui mormoloc de proză românească, încât am hotărât să-l parafrazez în felul următor: „Relaţie asupra călătoriei ce o am făcut cu viaţa aiurea”. Ba, mai mult, am decis să-l ridic la rangul de motto cu contract de muncă pe termen nelimitat, el figurând, negreşit, la începutul fiecărei ediţii din BUNĂSTAREA DE RĂU… Am zis!
Deci, moto: Relaţie asupra călătoriei ce o am făcut cu viaţa aiurea
ENESCUZAŢI!…PARDON!…BONSOAR!
- Am înţeles că în seara asta, la deschiderea festivalului Enescu, la Sala Palatului, au dat buzna toţi crimelomanii politici ai ţării… Scena se găseşte în orice film al lui Coppola sau Scorsese: „naşii” famigliilor ascultând cu pioasă atenţie şi profundă preocupare (palmele lipite una de alta, degetele abia atingându-se şi, bineînţeles, capul plecat puţin într-o parte – e poziţia lor muzicalo-filosofică predilectă!), deci, ascultându-l pe Caruso cântând „Rigoletto” (La Dona è mobile), înregistrare din 1907… Şi, când colo, ce să vezi! ei gândindu-se, de fapt, la bani, asasinate, droguri, jocuri de noroc şi de culise sau, după caz, femei… Bleaaahh!
- Am voie să declar în faţa colectivului că abia aştept s-o aud pe Yuja Wang cu Concertul nr. 2 al lui Bartók şi să comentez, pe drum până acasă, cu privire la Orchestra San Francisco Symphony, cu Mahler – „Simfonia I”? Vă povestesc după… şi despre o parte din snobilimea de la Sala Palatului, care, în general, nu ratează nicio pauză de concert, ca să aplaude (oligo)frenetic.
- Am fost în vizită la Enescu, în seara asta. Câteva momente de neuitat… 1) S-a amânat cu 1/2 oră începerea concertului, din cauză că truck-urile cu instrumentele orchestrei (originară din San Francisco) au întârziat 4 ore şi n-au apucat să descarce. Drept care, era o viermuială pe scenă, ceva de speriat. Parcă se juca „Scaunele” de Ionesco! Noroc că a ieşit Oana Marinescu, dir.comunic.festiv., care ne-a spus că spectacolul începe la 19.45. A început la 20.00. 2) S-a sărit peste un autor. Seara trebuia să se deschidă cu C. Ives – „Decoration Day”, dar a început direct cu vrăbiuţa Yuji (o fi unguroaică?) Wang. Drept care, sărăntocii de info n-au ştiut ce s-a cântat, de fapt. Se auzea un zumzet interior din capetele lor înfierbântate, unde se făceau pariuri: ori Ives, ori Bartók. 3) Ungurele – genial nebun. Concert masacrant, hecatombă, măcelărie curată (o parte şi jumătate, corzile au fost mute, pianul dialogând doar cu suflătorii şi percuţia… vă daţi seama ce-a fost în capul indecişilor!), armonii perfide, aparantaje subterane, corespondenţe ciudate, iar pianul… plin de sânge! Superb! Când s-a terminat, sala a răsuflat uşurată. Îi trecuse glonţul pe la ureche. 4) Vrăbiuţa (o chinezoaică minusculă, frumoasă şi înverzulită) a dat două bisuri, dintre care, o improvizaţie pe „Marş turc” al lui Mozart absolut fantastică. A făcut pur şi simplu acrobaţie pe clape (era să scriu tastatură!). Erau momente când ne părea că pluteşte. Dispărea şi lua cu ea claviatura (era să scriu tastatura!), ca-ntr-un tablou inedit de Chagall. Sala – s-o mănânce pur şi simplu! A aplaudat-o până s-a plictisit fata. 5) În fine, San Francisco Symphony s-a încălzit până la urmă şi şi-a dat măsura veritabilă cu „Simfonia I” a lui Mahler. O bombonieră de cristal plină cu acadele, turtă dulce şi căsuţa din pădurea cu poteci, cu luminişuri şi cu măreţie funestă. Final maiestuos cu dric la poartă şi trompeţi pe metereze. Lumea a plecat mulţumită. N-a aplaudat decât o singură dată contra uzanţelor, la prima pauză a simfoniei, când dirijorul a pierdut bagheta… Nu ştiu dacă mă mai duc. Dar mă mai duc! P.S. M-am întâlnit cu maestrul Dan Grigore şi am stabilit împreună că suntem net-brothers! Am bătut cuba. Cu 5 la 5.
- Un Mahler, Simfonia a V-a – epocal, mistuitor, epuizant, funebru, zglobiu şi îngrozitor de măreţ! Cu London Symphony Orchestra (exactă în fabulos şi precisă în fervoare) şi cu Ion Marin la pupitru (impecabil, exploziv, liric…). Magistrală chimie între dirijor, orchestă şi partitură! Deşi os prin os mi-a trecut în binecunoscutele şi şleampetele fotolii congresiste (după fiecare concert, dimineaţa mă trezesc parcă aş fi fost bătut!), nu mi-am putut reveni decât în somn din şocul de a mă fi aflat – chiar şi cât a fost de puţin! – fix în ochiul magic al vârtejului muzicii divine. Aseară, peste mantaua prăfuită şi mâncată de molii a amintirilor sinistrelor congrese comuniste, s-a aşezat, timp de trei ore, pânza uşoară, lilială a muzicii absolute. Esenţiale… O leacî di catharsis!
- Aimez-vous Brahms? Îhîîîî!… Superbă seară la Festivalul Enescu, încheiată cu Simfonia a III-a a lui Johannes Brahms. Mai ales că sala a greşit la fiecare pauză şi n-a pus palmă peste palmă. Pe partea asta, deci, sunt „decât” dezamăgit… Mă bucură însă că anumiţi mitocani sau vite mute încă stau cu smartphonul deschis.
- Bună dimineaţa! Ce rău îmi pare că n-am putut fi joi seara, la 22.30, la concertul Mozarteumorchester, de la Ateneu, cu Thomas Dausgaard la pupitru şi maestrul Dan Grigore la pian! Uvertura la „Don Giovanni” şi Concertul pentru pian şi orchestră nr.23… Iar, la final, bomboana, fondanta, dropsul, trufa: Simfonia a 7-a a lui Beethoven (una dintre marile mele pasiuni!). Am auzit că „sub cupola Atheneului” a fost divin, iar, la ora 1.30 din noapte, spectatorii nu voiau să plece. Ce frumos se poate îndrepta Istoria prin frumuseţe! E adevărat, pe intervale mici, din păcate… P.S. Aflu că maestrul, deşi aflat în plin conflict cu Ioan Holender, care – scrie Dan Grigore – „s-a soldat cu scoaterea mea din Festivalul trecut, dar şi din juriul ultimului Concurs”(!!), a fost invitat, în mod special să cânte Mozart, cu Mozarteumorchester Salzburg la Ateneu, de către Mihai Constantinescu, directorul Artexim.
- Miracol! E a treia ediţie (sau a patra?!) la „Enescu”, în care sunt de faţă la Royal Concertgebouw din Amsterdam, una dintre cele mai mari orchestre ale lumii. A fost o seară fantastică (scuzaţi, dar nu mai sunt cuvinte!). Concertul nr.1 de Béla Bartók, pentru vioară şi orchestră (solistă Janine Jansen) – nervos, aproape psihedelic, contrasensual (partea I cu andante, ba chiar cu recitativ fără orchestră… cine a mai auzit, iar partea a II-a allegro?), armonii secrete, subterane, dez-catenări logice, partitură grea, grea de tot, până aproape de ruperea arcuşului! Şi, în fine, Simfonia a 7-a în Do Major (Leningrad), a lui Şostakovici. Acelaşi dansator-dirijor, elastic, mobil şi sugestionat (era în transă!), l-am numit pe Andres Nilsons. Muncă de ocnaş la a 7-a asta! Un monstru sonor colosal, compus numai din contrarii, cu o anatomie oximoronică neobosită, seducătoare, când cu zimţi tăioşi-reptilieni, când cu secreţii emolient-meduzinice. Când grandios-sfâşietor şi vitriolant, când liric-unduios (doi duioşi!) uns cu melasă. Când eroic-funebru, de te uiţi cu jind la vene, când gingaş-plăpând, că-ţi vine să devii mai bun ca pâinea caldă. Altfel spus, o reuşită punere în scenă a frustraţiei aşteptării. Şi, bineînţeles, finalul, ce să mai spun, care-i teribil de parşiv, e de încrâncenat carnea pe tine, cu senzaţia firească a mii de ţepi de gheaţă pe şira spinării. Bref! Pe cărarea acestei simfonii, se intră ţanţoş şi se pleacă târâş.
- Ah, am uitat! Dom’le, cum nu pot scăpa oamenii noştri politici (indiferent de calitate!) de atitudinea aceea – atât de cunoscută – de cumsecădenie servilă, slugarnică, îmbăloşară şi total nepotrivită în discursul public. Mai ales când el are loc în alte circumstanţe decât tribuna congresului sau în talk-show-uri firoscoase la anumite televiziuni. Deci, aseară, la Enescu, Royal Concertgebouw din Amsterdam, a mai first din lume, dar şi ocazia de a aniversa 130 de ani de relaţii diplomatice dintre România şi Regatul Ţărilor de Jos. Programul este deschis de miniştrii de externe ai celor două ţări, Bogdan Aurescu şi Bert Koenders. Alocuţiuni. Total diferite. Ca stil şi ca retorică. Al nostru, crispat, a luat-o pe arătură în secunda doi: relaţiile dintre ţările noastre prietene, poziţia României în problemele europene, vom strânge şi mai mult relaţiile, vom face, vom drege – mai rămânea să spună că ne luăm angajamentul să… – şi, bineînţeles, apoteoza: vom face totul! Deci, discurs fibros, împănat cu platitudini, jenant, pe alături cu subiectul, meschin, interesat, egoist, plin de bălării. Pe când ministrul de externe olandez, relaxat, dezinhibat: cultură, ce înseamnă Enescu (personalitate de anvergură europeană: s-a născut în România, a studiat la Viena, a trăit la Paris!), muzică, relaţiile dintre ţări prin cultură, este o onoare pentru Royal Concertgebouw să participe şi să cânte Enescu, unul dintre cei mai mari muzicieni ai sec. XX. Apoi, a enumerat o serie de valori mondiale ale muzicii româneşti: Dinu Lipatti, Radu Lupu, Dan Grigore si Angela Gheorghiu. Şi, fireşte, despre 1880, când Regele Wilem al III-lea îi scria lui Regelui Carol I că…. şi că. Mulţumim pentru ospitalitate. Discurs relaxat, consistent, serios documentat, informat, elegant, cu ţinută şi savuros. Comparaison n’est pas raison!
- În fine, cu greaţă infinită am constatat, la concertul de încheiere a festivalului (regal cu Brahms – Simfonia a II-a, Enescu – Rapsodia a II-a şi Ravel – Suita a II-a din „Daphnis şi Chloé”) că iarăşi s-a umplut sala de politruci, împuţind aerul. Ba mai mult, ei pot pune la cale şi comploturi, în pauza dintre Brahms şi Enescu. Trei epave ale politicii româneşti – i-am numit pe Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Şerban Nicolae – stăteau în dreptul rândului de gală şi şopocăiau de zor, ţinând mâna la gură, spre a nu li se citi „mesajele” de către – dacă ar fi fost şi el prezent – preşedintele Klaus Iohannis (alintat Mutul!). Ar trebui să li se interzică unor asemenea specimene să participe la o sărbătoare a muzicii, care înseamnă Spirit, Curăţenie morală, Catharsis şi alte chestii d-astea mărunte şi desuete, ce nu figurau în bibliografie nici la Frunze, nici la Băneasa. Iar accesul în sală să se facă nu doar cu un sfert de oră până la începerea spectacolului (tăind astfel dreptul mitocanilor de a intra peste orchestră!), dar şi pe bază cazier!