Atenţie, am fost kafkanaţi!

Atunci când privim karma lui Franz Kafka, chiar şi aşa, din zbor, nu ne mai legăm de detalii care unora li se pot părea, cine ştie, bagatele pentru întreţinut stupefacţia. Cum ar fi, de pildă, că s-a născut ca minoritar evreu într-o comunitate – tot minoritară – de germani, din capitala Regatului Boemiei, Praga (unde, în anul 1880, ponderea populaţiei evreieşti era de 10,3%, iar cea a populaţiei germane, de 22%!). Că, în peregrinările sale – în căutarea sănătăţii şi a fericirii – prin Italia, Germania, Austria şi aiurea, scriitorul a vizitat la un moment dat şi un oraş de la marginea Imperiului Austro-Ungar, numit Arad. Că, în timpul vieţii, a scris economicos, greu (dar degrabă genial!), întreaga sa operă postumă datorându-se nerespectării, de către legatarul său testamentar, prietenul Max Brod, a ultimei sale dorinţe: aceea de a arde toate paginile scrise de el. Că, de-a lungul scurtei şi chinuitei sale vieţi, a muncit, pentru a-şi câştiga existenţa, oriunde şi pe orice preţ (la începutul lunii aprilie 1913, spre exemplu, lucra, în după-amiezile libere, într-o grădină de zarzavat din Nusla – de la periferia Pragăi!). Sau că, în 2003, a fost dezvelită statuia lui, la Praga (lângă sinagoga spaniolă), o lucrare foarte isteaţă, din bronz, înaltă de 3 metri şi 75 de cm, realizată de artistul Jaroslav Róna. Ea înfăţişează un fel de costum bărbătesc gol pe dinăuntru, dar umflat, ca şi cum ar ascunde un corp uman invizibil, cu mânecile de la haină tăiate şi pantalonii scurtaţi. Pe umerii acestuia stă călare chiar Franz Kafka, în miniatură, în celebra sa „uniformă” funcţionărească (costum, cămaşă albă, cravată neagră!), scheletic, ogârjit, cu ochii pierduţi în fundul capului, atinşi de febra nepotolită, cu urechile lui cam clăpăuge şi cu pălăria acoperindu-i fruntea… Gata, ajunge!

Vă propun să recitiţi parabola intitulată „Vor dem Gesetz” (În faţa legii), cuprinsă în romanul postum „Der Prozess” (Procesul), apărut la un an după moartea autorului, în 1925. Prima variantă a fost publicată, în ediţia de Anul Nou 1915, a săptămânalului evreiesc independent „Selbstwehr”, apoi, reluată în volumul „Ein Landarzt” (Un medic de ţară), 1919… O bijuterie cu ghivent, valabilă în cel mai prezent viitor al trecutului!

În faţa legii, stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai târziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar, acum, nu.” Întrucât poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Cînd păzitorul observă asta, râde şi spune: „Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă: am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fiecare sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puternic decât altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc.” La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemână, îşi zice el; dar, acum, când priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte până ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spune să şadă lângă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale. Adeseori, păzitorul îl supune la mici interogatorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sunt întrebări puse doar de cum pun domnii cei mari; iar, la urmă, îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricât ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă.” De-a lungul nenumăraţilor ani, omul îl observă pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol ce-l împiedică să intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai târziu, pe măsură ce îmbătrâneşte, doar mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns să-i cunoască păzitorului până şi purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute a-l îndupleca. Într-un târziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă în jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Distinge însă acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucât nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să înţepenească. Păzitorul trebuie să se aplece adânc, până la el, întrucât diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Acu’ ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.” „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, atunci cum se face că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?”. Păzitorul îşi dă seama că sfârşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi până la auzul lui care se stinge, răcneşte la el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum, mă duc s-o închid.” (trad. Mihai Isbăşescu)… Plăcut, nu?

Extrapolând totul, nu-i aşa că deţinem uriaşe zăcăminte de lene, spre a nu înţelege nici măcar o fărâmă din ce ni se întâmplă nouă, zi de zi, ceas de ceas şi în disproporţie de masă? Astfel că, firesc, nu găsim nicio noimă, nicio cauză logică, nicio desluşire, nicio explicaţie pentru tortura Istoriei la care suntem martori, nicio limpezire la fasoleala ce ţine loc de weltanschauung? De aceea, am ajuns să ne mândrim cu servitutea că trăim în neruşinarea caraghioasă a evazivului cu aparenţă de firoscos. De aceea, ne place să ne pierdem vremea în mahalaua „întreţinută” de proxeneţii de măscări, pretins moralişti (în fond, nişte bieţi circăraşi de bâlci!). De aceea, urlăm de plăcere când ne tăvălim în indecenţa posibilului definit cu golănie agresivă de către nişte mutanţi. De aceea, savurăm până la confuzie ambiguitatea oricărei proiecţii, chiar şi a uneia mai curăţel-fantaste.

Suntem aidoma unor posibile – cine ştie? – cârtiţe zburătoare (n.n. vă anunţ că orbeţii – à propos, nu omiteţi lectura unei alte nuvele de Kafka, ce se numeşte „Sobolul”! – deci, cârtiţele nu pot trăi 24 de ore fără să se hrănească… Îndesaţi dvs. sensurile!).

Existenţa noastră e la fel de echivocă şi de-n două luntri ca şi faimoasa aporie pe care se sprijină edificiul întregii civilizaţii româneşti: „şi că că…, şi că că…”. De aceea, nu putem distinge decât tonurile de gri. Fiindcă nimic altceva nu e-n stare să vadă un şeptel cenuşiu şi scheletic, încremenit în resemnare şi deambulând în realitatea delirantă a ceea ce teoreticienii scrobiţi din academii şi biblioteci numesc, de regulă, „univers kafkian”.

S-au împlinit 93 de ani (la 3 iunie!), de când febrilul Franz şi-a retezat chinul, închizând ochii, dar „omul de la ţară” din parabola lui continuăm să fim tot noi… Aleluia!

(foto: Odilia Roșianu)