Amintirile domnului Marius

Nu din snoberie, ci din simplul motiv că aici, la Saint-Paul-de-Vence, aveam toate condiţiile să-mi iau, în sfârşit, raţia de lecturi – pe care, la Bucureşti, n-aveam cum s-o asigur nici în câteva luni – îmi adusesem de acasă, grijuliu, „La Saga des Maeght”, scrisă de Yoyo, nepoata celebrului cuplu Aimé şi Marguerite Maeght. Pe care, doar aşa, în glumă, îmi promisesem s-o citesc în pineda din faţa Fundaţiei Maeght, ca să gust direct din fructul descris. Dar, pentru că joi, când am ajuns, era o ploaie sâcâitoare, ce s-a prelungit şi vineri toată ziua (pentru ca sâmbătă, să se îndrepte un pic vremea, în schimb, seara să se abată asupra întregii Coaste de Azur o furtună devastatoare, ce a făcut 21 de victime!!!), am avut răgazul să citesc doar într-o singură zi aproape jumătate din consistentul volum editat, în 2014, de Robert Laffont.

Obosisem stând în pat, privind când şi când pe geamul terasei şi urmărind dezamăgit cum ugerele cenuşiu-albicioase ale norilor se lăsau în vale, peste La Colle-sur-Loup. De aceea, la intervale aproape egale (ştiam cât e ora, fiindcă bătea clopotul campanilei de la l’Eglise Collégiale – ce datează din sec. XIV, dar nu deschidem acum pliantul turistic!… aflată la câţiva metri de ferestruica din dormitorul celălalt), mă dădeam jos din baldachinul uriaş, şi, ca să mă dezmorţesc, coboram la etajul unu, în camera de zi, unde mă aciuam confortabil (şi boiereşte, cu picioarele pe măsuţa de sticlă groasă!) pe canapeaua burduşită cu pernuţe.

Sau mai coboram încă un etaj, atent, să nu alunec pe gresia sticloasă a scării strâmte, treceam pe lângă căţelul de tablă ce ţine în gură plăcuţa pe care scrie „Welcome!” şi, apoi, pe sub grinzile de lemn, vechi, mâncate disciplinat de cari, ajungeam la parter, unde, în salle à manger, alegeam unul dintre scaunele-fotolii din jurul mesei mari, ovale. În faţă,se lăfăiau cana cu cafea aburindă, iar la mijloc, platoul cu bunătăţi fructifere din partea locului (smochine, portocale, mandarine, struguri, mere şi pitaya – fructe de cactus). În răstimpuri, priveam dezgustat pe fereastră, prin geamul şiroind de apă, la zidul de piatră, monoton, cenuşiu şi murat, al casei din faţă, de pe uliţa „noastră” întortocheată. Rue des Doriers era lată nu mai mult de un metru, pietruită cu pavele aduse, cândva, de pe albia râului Malvan şi pe care rareori mai rătăcea câte un turist asiatic sau nordic, înfăşurat în pelerină galbenă. Grăbindu-se, probabil, spre selecta boulangerie din capul străduţei, colţ cu Montée de l’Eglise, ca să mai prindă – dar ei nu ştiau că la 9 dimineaţa, deja dispăreau, se terminau, una-două… désolée, ma’am et m’sieu!  – cele mai bune croissantes (pardon! corect, în româneşte am aflat că se spune „croasanţi”!!) din village.

Camera de zi e cochetă, tot cu gresie pe jos şi un covor fantezi, deschisă înspre scară cu o balustradă de lemn, iar, în fund se termină cu WC-ul şi baia (à la française, aşa, separate!), în timp ce, în partea cealaltă, fereastra cu volete albastre dă deasupra străduţei. În dreptul ei, lângă ficusul uriaş ce acoperă strada, se află un felinar iscusit, prins chiar în zidul de piatră, ceva old fashion, aparent medieval, dar cu un bec cu lumină galbenă, intensă, ce se aprinde la trecerea oricărei persoane. Apoi, televizorul (mă rog, plasma!), un raft de reviste şi ziare, precum şi şemineul, deasupra cu o reproducere după „L’Homme qui marche” al lui Giacometti. După care, un paravan de pânză albă, ce ascunde balustrada, o lampă înaltă de hârtie, de la IKEA, canapeaua şi, în fine, în stânga şi în dreapta ei, câte trei rafturi cu cărţi, publicaţii, almanahuri (puşchea pe tastatură, era să scriu „almanahe”!!), o cutie cu Monopoly pentru familii numeroase care se plictisesc împreună în zilele ploioase, albume de artă, pliante turistice – în general, cam tot ce trebuie să se găsească instructiv (dar nu excesiv!), pentru omul venit în vacanţă. Deasupra, puse probabil special, un vraf de volume groase şi intens colorate, eram sigur, albume turistice despre zonă. Le băgasem în seamă, dar mi-am zis că, pentru noutăţi despre Côte d’Azur, îmi ajunge Nice-Matin, pe care-l cumpăram în fiecare dimineaţă, după opt jumătate, de la chioşcul Tabac. Presse, încărcat de ne-m’oublie-pas-uri, aflat peste drum de Colombe d’Or, atunci când plecam să iau buzul 400, din faţa capelei Sainte-Claire. Fie spre Vence, fie spre Nice. (NOTĂ: Nu mai insist asupra detaliului crocant că eram topit de-a dreptul, ba chiar ravi, când o auzeam pe Justine, după ce-i puneam monezile în farfuria de metal de pe tejghea, spunând repede, ţuguindu-şi buzele: Merci, m’sieu!, cu intonaţia specifică lor, care termină orice frază „în sus”, ca pe o interogaţie!).

De sezon şi de la faţa locului! – mi-am zis, după ce am luat teancul şi l-am pus pe masă. La Provence – cea mai frumoasă provincie a Franţei (aţi sesizat jocul de cuvinte, nu?), reţete culinare provensale, bucătărie niçoise, O magie numită Cannes, Cum arăta Saint-Paul în Evul Mediu (cum să arate?… ca şi astăzi, un village perché!)… deci, subţire! În schimb, aşezată la urmă, fiind cea mai voluminoasă, o singură carte mi-a reţinut atenţia. Serioasă, puternică, masivă, consistentă. Tot despre Saint-Paul, cu patru fotografii pe coperta albă (dintre care, una cu La Chapelle des Pénitents, una cu Chagall şi una cu Prévert!), dar cu un titlu promiţător: Souvenirs d’un maire. 1945-1995. Autor: Marius Issert (vorba franglejilor: C’est who?!)…

Vă daţi lesne seama că, timp de zece zile, m-am aplecat asupra ei, ore şi ore în şir. Mai ales seara târziu, până după miezul nopţii, când ieşeam pe terasă şi, răstignit pe şezlong, mă lăsam pradă reveriei şi puneam capăt caleidoscopului din acea zi, cu o panoramă formidabilă a cerului sfâşiat discret de luminile câte unui avion – abia decolat de la Nice – făcându-şi loc printre miriadele de stele. Era momentul meu de taină superioară (cred că, dacă mă vedea cineva în clipa aceea, ar fi zis că sunt nebun de atâta orgoliu!), de odihnă a uluirii, când iubeam posesiv, aproape desfrânat de legitim, locul acela, mă lăsam năprasnic cufundat în pacea şi splendoarea acelui orăşel cocoţat pe colinele ce se ivesc mai la nord de Cagnes-sur-Mer, la poalele muntelui Baou de Saint-Jeannet. E adevărat, când şi când, liniştea era mototolită de răcnetul obosit al câte unui englezoi răpus de tăria aerului de pre-munte… Dar şi asta făcea parte din frumuseţea pasională a peisajului.

După două zile, am pus cartea deoparte şi am început investigaţiile. Apărută în anul 2000, la Editions de la commune de Saint-Paul (ete-teee, dom’le, primăria ăstora are şi editură, la noi n-are nici sediu… enfin!!). Şi, prin urmare, căutările.

Mai întâi, m-am dus la M-me Yvette, patroana micuţei pieţe de legume, care se deschide miercurea şi sâmbăta, lângă Colombe d’Or şi care, asta e viaţa, asta e menirea, le ştie pe toate cele ce sunt (inclusiv pe cele ce mâine vor râde la soare!!), la fel de confuze ca şi claritatea; sau invers: la fel de clare ca şi confuzia. Aaaa, păi – zice, neizbutind să ridice de pe scaun cele 140 de kg. personale – la Oficiul de Turism, e musai! Da’ io nu ştiu nimic de cartea asta. Şi mormăie (în fr. grommeler!): Trebuia să fi ştiut!… Însă, ia, mai bine întrebaţi la ma’ame Catherine!

Galeria Catherine Issert (fiica fostului primar!). În faţă, o sârmă roşie, groasă, contorsionată ingenios de către un artist. Sun. Prin geam, observ alte opere de artă din seria „contorsiunilor”! Cucoană bine, franţuzoaică tipică, şaptezeci, slabă de tip famelic, tunsă scurt, pantaloni negri, strâmţi, escarpins (deşi nu mergea la bal!), sacou cu tăietură perfectă, eşarfă mov cu pete albe, înfăşurată de două ori în jurul gâtului (ştim de ce!…), ţigară-şpiţ, voce groasă, ochi verzi, gene din greu mascarate. Odicolon Fragonard (magazinul e după colţ!). Amabilitate rece spre glacial, mefientă. Un pic embêtée, puţin indiferentă, însă arogantă regulamentar, în limitele normale. Îi dezghemuiesc, şi ei, firul poveştii. I se aprind luminiţele în ochii verzi (deci, putem traversa!…). Tot la fetele de Oficiul de Turism… Oooo, dacă ar fi trăit tata! etc.etc. Până să-i cadă lacrima, îi mulţumesc, apoi fac stânga-mprejur şi… dégage. Trec iarăşi pe lângă sârma roşie şi costelivă. Seamănă cu ea! – îmi zic, respectuos cu fata primarului. Fără consistenţă. O iau înapoi, intru pe poarta cetăţii, o apuc pe Rue de la Cour şi, imediat în dreapta, e Oficiul de Turism.

Cele două turturici aflate în serviciul societăţii ruculează amândouă în prag, la o ţigară şi cască gura la sutele de turişti care se târăsc fie în sus, pe Rue Grande şi pe străduţele pe care n-ai loc să arunci un ac, fie spre Place du Tilleul, ca să prindă o masă la terasa cu acelaşi nume. Le întrerup răgazul languros. Aaaa, c’est vous, alors! (mai fusesem acolo de vreo două ori, de când venisem, după hărţi: Saint-Paul, Vence, Nice, Cagnes-sur-Mer, Antibes). Comment ça vaaaa?…etc. După hlizeală, intrăm împreună. Înăuntru se simt mult mai lejere. Mai legitime. Le explic, şi lor, ceea ce am mai explicat deja de două ori înainte. Mmmm, désolée, nuuu. Nu mai avem. Le-am terminat acum doi ani. N-am avut decât zece exemplare. Atât. Le reste? On les a fait cadeaux. Iniţiativa mea culturală e gata să-şi dea obştescul sfârşit, dar, minune! în faţa acestei funeste eventualităţi, una dintre tourterelles (Simone sau Angélique? Constance sau Magalie? Florence sau Jacqueline? Margot sau Titine?… nu ştiu!) are o revelaţie: Dar de ce nu încercaţi la muzeu? Cum? Muzeul oraşului. O luaţi pe Rue Grande, apoi, la stânga, pe Montée de l’Eglise şi ajungeţi la Primărie… O opresc, îi spun că ştiu, întrucât locuiesc juste à côté. Îi ofer bonus şi un detaliu intim: ferestruica de la dormitor dă exact în Place de la Mairie. Într-o fugă, ajung acolo. Fireşte, închis. Între 12.00 şi 14.00 – Fermé. De la etaj, prin fereastra deschisă de deasupra intrării, se aude plânsetul unui sugar. Probabil e pauza de supt!…

În sfârşit, peste trei sferturi de oră, revin şi intru victorios. Vreţi să vizitaţi muzeul? – mă întreabă blonda respectivă, aeriană ca şi personajul lui Chagall, după ce închide telefonul. Nu!… Şi explic, pentru a patra oară, ceea ce explicasem de trei ori înainte. Oricum, n-are-a face. E mai nobil să alergi după o carte, decât după o femeie! – închei eu cu o glumă. Blonda mă secţionează în două, cu o privire de chirurg rătăcit. Mai are puţin şi mă acuză de viol. Îmi dreg vocea şi conchid: C’est ça! Şi, deodată, Dumnezeul din Saint-Paul, probabil blond şi el, mă face să mă întorc spre vitrina din spate, unde, printre ilustrate, desene, gravuri şi colaje având un singur subiect: Saint-Paul-de-Vence, văd cartea. Chiar ea. Dânsa-n persoană. Şi după care, alergasem de dimineaţă întruna.

Numai că era ferfeniţă. O răsfoiseră toţi vizitatorii, înainte de a intra în muzeu şi după ce plătiseră 7 euro, oprindu-se nesăţioşi la fotografiile cu Jacques Prévert, Yves Montand şi Lino Ventura, câteva dintre liota de celebrităţi care au binecuvântat aşezarea cu prezenţa lor (exact cum, în orice bibliotecă de liceu, volumul doi din „Răscoala” de Rebreanu – înainte, că acum nu mai citeşte nici dracul! – se deschidea negreşit la pagina cu violul Nadinei!). Ce să fac, o iau aşa cum e! – mi-am zis, în timp ce blonda îmi dădea toate asigurările că trebuie să mai fie şi alte exemplare în depozit, dar il faut parler à mon chef. Din nou, telefon. Explică. Durează. Gesticulează, ca şi cum bossul ar fi de faţă. Ridică din umeri. Se așază pe scaun. Se ridică. Abia dacă se mai uită la mine. Mai sigur, pune ochii în tavan… Bref! I-am stricat tihna turei. În sfârşit, închide.

Şi mă mai întorc o dată la vitrină. Şi, miracol! Deasupra ei, parcă atunci apărută de niciunde, printr-o vrăjitorie, într-o cutie de lemn, cu geam, expozată ca o păpuşă provensală lângă tradiţionalul săculeţ cu flori de lavandă, un alt exemplar al cărţii. Nou-nouţ. Nu-mi vine să cred. Etichetă lipită de geam: Preţ – 15 euro. Mă reped ca un nebun, o înşfac, dar… Staţi, staţi aşa, că nu ştiu dacă e de vânzare. En plus, j’ignore, nu ştiu cum se procedează. Eu… ştiţi, sunt nouă aici. Trebuie să vorbesc cu şeful meu. Mă adun, ca să nu explodez. Iarăşi, telefon. Face gesturi ample. Arată cu mâna locul unde eu am descoperit cartea. Apoi, spre mine. Se aşază din nou pe scaun. Şi cum fac? Unde o trec? La ce capitol?…

În fine, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, închide şi mă întreabă senină: Doriţi şi-o punguţă?… O bagă atentă, plătesc şi, deşi eram tentat să mai cumpăr ceva amintiri, mă răzgândesc sălbatic şi execut pirueta de plecare. Sigur nu vreţi să vizitaţi muzeul? – aud în urma mea, ca un schelălăit.

Afară, se înserase.

(va urma)

Foto: Florin Toma