Diana Farca 
Stau pe o terasă din sticlă, inundată de soare, cu căștile-n urechi, în Buonconvento („locul fericirii”, în Latină), orășel de vis, din Toscana, descris în “Divina Comedie”. Privesc spre o alee de chiparoși mediteraneeni, o pădure de pini și o turmă de cai. Cerul și câmpul par pictate de Un Geniu smintit.
Am flash-uri mentale cu vremuri demult apuse. Unele dintr-o perioadă în care purtam adidași cu două numere mai mici, la ora de sport, altele dintr-o perioadă în care filmam la Buftea, pentru “La bloc”, un rol de câteva minute, care mă face și-acum să râd. Autoironia rara avis est!
Uneori jos e sus, iar sus e jos, alteori e fix așa cum pare. E pur si muove! Cele mai aprige bătălii pentru împăcarea cu noi înșine se dau pe tărâmul valorii intrinseci pe care ne-o atribuim, de cele mai multe ori după criterii extrinseci, care considerăm că ne aduc profit de imagine. De aceea trăim adesea după coordonate false.
De aici și tendința omului de a-i clasifica sau de a-i critica pe ceilalți. Cei mai bogați se gândesc că cei săraci sunt mai fericiți, prin bucuria regăsită în lucrurile simple și a lipsei de răspundere, iar cei săraci se gândesc că bogații sunt mai fericiți, grație sofisticării și lista comparațiilor generice poate continua la nesfârșit.
În contextul mondial actual, am devenit consumatori captivi în jungla urbană, conectați la o realitate economică falsă și cu o sumedenie de nevoi induse de norma socială. Din acest motiv ne-am obișnuit să trăim pe datorie, să cheltuim mai mult decât ne permitem, să cumpărăm mai mult decât avem nevoie ș.a.m.d.
Aveam 16 ani când am avut primul job, în München și m-am întors apoi la liceu, îmbrăcată din cap până-n picioare în țoale de firmă. Pentru mine erau doar ținute din noile colecții, primite gratuit la finele fiecărui eveniment. Norma igienică de bun-simț determina companiile mari să nu scoată la vânzare hainele purtate la prezentări sau la ședințele foto.
Dacă ar fi trebuit să le plătesc, ar fi trebuit să fac autostopul până în țară și să-mi amanetez vreun organ, pentru că suma constituia salariul unui român de rând, pentru câțiva ani. Pentru a-mi asigura traiul lucram zilnic circa 10-12 ore, făceam sport o oră, îmi făceam temele încă o oră și apucam să dorm câte patru, cinci ore pe noapte. Din banii câștigați mi-am luat viața-n piept, mi-am cumpărat rechizite, cărți și o pereche de adidași, pentru sală. Toate m-au costat o maturizare prematură.
Fiecare lucru are un preț, pe care-l plătim fără echivoc. Adesea, prețul nu reflectă valoarea reală a bunului sau a experienței, ci semnificația, adesea greșită, pe care i-o atașăm. Din acest motiv, “Louis Vuitton” vinde papornițe de rafie, cum avea bunica-n cămară și lumea le cumpără, pentru o declarație de modă, ca o reafirmare a unui statut social privilegiat sau ambele.
Nu mă-ntelegeti greșit, am accesorii scumpe, lucrate manual, cu multă migală, din materiale de calitate și nu sunt un monument de ipocrizie, însă – indiferent de firmă – papornița bunicii valorează tot 6 lei, chiar dacă se vinde cu 1700 de euro, într-un magazin de fițe.
Raționamentul se aplică tuturor bunurilor de larg consum, altele decât cele a căror valoare e indisolubil legată de supraviețuire (apa, mâncare, medicamente etc.) sau care constituie un rar meșteșug (produse unicat, lucrate manual etc.) și trebuie remunerate corespunzător.
Datorită nevoii acute de validare socială există și reversul medaliei, reprezentat de bunuri de larg consum, vândute la un preț mizer, care reflectă condițiile mizere în care își desfășoară activitatea sclavii lumii contemporane, care le produc. Sunt de notorietate fabricile din Africa ale unui gigant vestimentar suedez sau cele ale unei corporații americane, care exploata copiii, pe plantațiile de cacao.
Toți avem însă libertatea de a trăi așa cum credem de cuviință! Care e atunci problema? Dacă societatea te va învăța că valoarea ta e determinată de factori extrinseci vei învăța să folosești oamenii și să iubești obiectele. Vei privi în jur, în căutarea confirmărilor, în loc să te confrunți cu tine, în condițiile în care cele mai valoroase lucruri (sănătatea, educația, respectul, iubirea etc.) nu au echivalent pecuniar.
Adaugă la acest “cocktail Molotov” un nivel de trai mizer, creșterea progresivă a costurilor necesare supraviețuirii, lipsa educației și vei obține premisele existențiale ale omului de rând din societatea contemporană. Vei observa că nu mai suntem sclavii plantațiilor de bumbac de altădată, dar suntem sclavii băncilor, ai unui program de muncă epuizant, ai furnizorilor de utilități, ai taxelor de studiu, ale propriilor neputințe.
Dacă vrei confirmări, privește în jur! Ironia mușcătoare e dată de faptul că Bill Gates, a cărui avere e estimată la 87 de miliarde de dolari e îmbrăcat mai modest decât vecinul tău, care stă la bloc, cu chirie sau care lucrează ca un rob, în Franța, pentru a-și permite îmbrăcămintea. Cu timpul, dulapul său va deveni tot mai neîncăpător, dar prăpastia dintre posibilitățile lui și-ale lui Bill Gates se va mări. Luxul veacului va fi constituit din accesul la educație, sănătate și hrană.
La nivel spiritual, se spune că existența noastră e o succesiune de teste, prin intermediul cărora trebuie să învățăm să ne ridicăm deasupra propriilor neajunsuri, abstracte sau materiale, prin renunțarea la atașamentele psihologice. Bunăstarea sufletească se află la polul opus al împopoțonării inutile, din cauza căreia am ajuns proști “în serie”, utilizatori de telefoane mobile inteligente, cumpărate prin credite de nevoi personale.
(sursa foto: someseanul.ro+
