Diana Farca 
Un vechi proverb evreiesc spune că „numai cine n-are copii știe cum să-i educe”. N-aș putea să confirm sau să infirm, dat fiind faptul că nu-i am încă, dar observ tot mai mulți părinți care „fură startul” odraslelor, în viață. Potrivit psihologilor, părinții și mediul au un rol determinant în alegerile profesionale ale celor mici.
Într-o lucrare din 1982, Walter E. Bratcher apreciază că influența părinților o depășește pe cea a școlii, a colegilor sau a comunității, deoarece copiii se simț „legați inconștient de forțe din familie”, de care „trebuie să se elibereze pentru a alege și a urma o carieră, care le va oferi atât independență și autonomie, cât și satisfacție, împlinire”.
Atitudinea părinților determină nivelul de educație și de pregătire atins de copii, cunoștințele, convingerile, atitudinea despre muncă, diverse meserii și motivația necesară dobândirii succesului profesional. Majoritatea sunt învățate inconștient, căci un copil e ca un burete mental, care absoarbe atitudinea și așteptările părinților. Sunt relevante așteptările părinților privind educația și cariera copiilor, exemplul pe care îl oferă copiilor, valorile pe care le afișează în familie, în cercul de prieteni apropiați sau în societate și oportunitățile de studiu oferite.
Psihologii afirmă că discuția ar trebui să înceapă cât mai repede, pentru a-i da copilului posibilitatea de a se pregăti temeinic în domeniul de interes și pentru a evita alegerile pripite. Atitudinea părinților poate determina numeroși adolescenți să evite o carieră artistică, în favoarea unei ocupații pragmatice, care le poate asigura venituri constante, mai ridicate. Dacă părinții nu impun însă copiilor așteptări profesionale specifice, aceștia vor putea explora întreaga paletă profesională, în funcție de propriile preferințe.
Controlul parental excesiv are cel mai negativ impact. Stau mărturie zecile de mame, care – pentru că au fost sau se visau regine ale frumuseții – își înscriu odraslele la concursuri de miss, de pe la vârstă de 4, 5 anișori. Larry P. Nucci, profesor la Universitatea Berkeley, din California, afirmă că părinții nu ar trebui să „își impună propriile țeluri asupra copiilor” sau să „privească realizările copiilor ca pe reflexii ale lor”.
A impune copilului un domeniu profesional față de care nu are nici cea mai mică afinitate doar pentru că e mai bine remunerat e o aberație monumentală, pentru că rezultate notabile se obțin prin pasiune și dăruire, nu prin respectarea cutumei sociale. Dacă părinții ar învăța lecția asta am avea mai puține doctorițe, care și-ar fi dorit să devină astronauți, mai puțini avocați, care și-ar fi dorit să devină pictori etc.
Pe lângă părinți, un rol determinant îl are societatea, care e măcinată de mania relevanței sau a celebrității. Din acest motiv, majoritatea oamenilor visează la prerogativele unui „dominium eminens”. În contextul dat, vă dați seama ce le facem copiilor noștri dacă le imprimăm propriile noastre așteptări, țeluri sau neputințe?
Mitologia culturală susține că, întrebat ce vrea să devină când va fi mare, John Lennon a răspuns „fericit”. Când au auzit asta, profesorii i-au trimis mamei un bilețel, prin care o anunțau că fiul lor e tâmpițel, neștiind să răspundă unei întrebări elementare. Mit sau nu, citatul apare în desenele animate „Peanuts”, prin anii ’60, într-o discuție dintre Charlie Brown și Linus van Pelt. Cât despre Lennon, fericit sau nu, a fost un muzician desăvârșit.
Ghidează-ți copilul în alegerea profesiei, pentru că sfaturile tale sunt neprețuite, dar permite-i să își urmeze vocația, căci astfel nu va trebui să muncească nici măcar o zi, dacă e să ne luăm după Confucius. Un proverb indian o explică cel mai simplu: „Cum îți vezi copiii când vor fi mari? Cum se văd ei!”
(sursa foto: pininterest.com)
