Sfântul plic

Începusem să scriu despre altceva, însă mi s-a întipărit în minte imaginea unui român tipic, cu o burtă atipică, cât Dunărea, sugrumată de o curea din lac, feminină, printr-o cataramă aurie, masivă. Grăsimea i se revărsa fluviu, în tandem cu inflexiunile vocii și-mi imaginez despre ce e conversația telefonică:

-Da, cum să nu merg? Merg, ce naiba, doar și ei au fost la noi. Au fost de omenie, avem obligații la ei! Stai, că mă sună Crina. Te sun înapoi. (…)

-Da, floricică. Da, măi… da, da’ ți-am spus că stăm prost cu banii. Da… Da, da’ tre’ să punem ceva în plic, trebuie să plătim costumu’ meu, rochia, boiala. (…) Hai, mă, șefa, nu te supăra! Am glumit cu boiala, ce naiba?! Te pup, pa, pa! Înjură printre dinți și-nchid simultan.

-Scorpia naibii. Și ea, și mă-sa. Mânca-le-ar leșia!

Evrika, era a Crinei cureaua?! Personal, nu înțeleg nunțile tradiționale sau alte convenții sociale, menite să celebreze iubirea și devotamentul dintre doi oameni. Porumbeii pot oricând să-și declare iubirea în privat sau într-un cerc restrâns, departe de ochii lumii și de privirile iscoditoare ale domnișoarelor de onoare, care au rămas fete bătrâne, dar de gustibus non disputandum.

Dintre obiceiurile care însoțesc nunțile comunităților românești unul dintre cele mai penibile rămâne… strigatul darului. Mulțumim cerului că în anumite părți acesta nu se mai practică, altminteri, în loc să înmânați un plic, se striga suma dăruită, urmată de reacțiile șoptite ale celorlalți nuntași.

Acum prilej de jenă în comunitățile educate, era înainte prilej de mândrie. Cunoscut și ca „strigarea cinstei”, reprezenta momentul în care săteanul, devenit nuntaș, își auzea pronunțat numele de familie în fața mulțimii.

Pe lângă simbolistica scoaterii din anonimat, vornicul, în paralel cu strigarea darului, îi făcea nuntașului o scurtă caracterizare sarcastică. Darurile presupuneau pe atunci bucate sau alte lucruri utile în gospodărie și nu bani, excepție făcând casele boierești, unde se dăruiau bani, ștofe scumpe și giuvaieruri.

Spre exemplu, la o nuntă din Rincul Mare, din 1949, darul consta în „doi colaci mari, un pom cu mere, un blid cu alune, un blid cu nuci, un blid cu poame, două blide mici cu miere, un blid cu brânză, un taneri cu scoverzi, două tanere cu pancove, un litru de vinars”. Peste 30 de ani, în aceeași localitate, o sursă documentară observă creșterea semnificativă a darului. Tendința s-a păstrat până în zilele noastre.

Se spune că educația reprezintă suma prejudecăților noastre și se mai spune că îți poți da seama de gradul de civilizație al unui popor după tradițiile sale și evoluția lor cronologică. Noi și clanurile mafiote din sudul Italiei păstrăm vie tradiția darului în bani, la nuntă. Țările civilizate se gândesc la daruri simbolice sau practice.

Dacă în sudul Italiei rațiunile sunt evidente (servește uniunii de clanuri, întărește coeziunea familiei, e o modalitate de stingere a unei obligații etc.), în România nunțile reprezintă – cu mici excepții – un soi de CAP, între părinții mirilor.

ANAF ține la tradițiile românești și dorește să prevină evaziunea fiscală, așa că are în plan impozitarea nuntașilor. Nași, socrii mari, socrii mici, cumnați, domnișoare de onoare, cavaleri de onoare, verișori, alte rude, obligații și prieteni, ați reprezenta câte o poziție, pe casa de marcat. Iubirea nu costă, dar e de preț. Dacă dă bon, ne dă și rest? Caragiale ar scrie necontenit!

(sursa foto: invitatie-online.ro)