Școala românească e chioară!

Nu cred că sunt prima și nici ultima care afirmă asta. Nu doresc să lezez orgoliile oamenilor valoroși, care aparțin sistemului nostru de învățământ, mai ales că am beneficiat de o pregătire adecvată, în instituții de învățământ de top, cu dascăli bine pregătiți, dedicați și onești. Unii dintre ei îmi sunt azi prieteni. Asta denotă că pot gândi în afara șabloanelor sociale și că vor extrage echidistant morala articolului.

Problema e una sistemică și ne afectează pe toți, în egală măsură. Trec în revistă marile neajunsuri ale școlii românești, așa cum le văd. Nu mă erijez în reformator cultural, pentru că n-am pregătirea necesară, așa că n-am să ofer soluții, dar m-aș bucura s-o facă cei în măsură.

În facultate am fost un student mediocru și învățam foarte bine doar la materiile care-mi plăceau. Am terminat dreptul, la stat, la zi, în paralel cu un serviciu cu normă-ntreagă și cu prima afacere. În liceu am fost olimpică locală, județeană și națională la câteva materii, printre care română, istorie, geografie, filosofie etc. Cum ar veni, m-am născut erou și mă voi duce speranță.

Am făcut dezbateri academice, voluntariat, grafica primei cărți, am luat numeroase premii la pictură și aveam deja primul meu job, cu jumătate de normă, ca promotor comercial. Am semnat contractul de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, vârsta minimă legală pentru angajare, în condițiile în care există acordul scris al părinților. Și am chiulit enorm, pentru a reuși să-mi asigur mijloacele de existență. Înainte de bacalaureat figuram și pe lista olimpicilor, și pe lista celor mai mari chiulangii, așa că direcțiunea școlii m-a chemat, după ore, pentru a clarifica situația. Le-am explicat că lucrez și, grație rezultatelor școlare deosebite, mi-au încheiat mediile.

Problema constă în faptul c-aș fi chiulit la fel de mult și dacă n-aș fi fost nevoită să-mi ajut familia, pentru că eram o adolescentă rebelă, aflată în căutarea busolei morale, avidă după apartenența la grup și pentru că puteam. La noi, există un sistem atât de elaborat al chiulului, încât a devenit a doua natură a elevului. Nu chiulești, nu exiști, indiferent că vorbim sau nu de instituții de învățământ de top.

Mergeam așadar la primele ore și fugeam de la ultimele, care erau de obicei materii opționale sau din care nu dădeam bacalaureatul, mă schimbam în hainele promoționale și fugeam la supermarketuri sau unde lucram în ziua respectivă. Alții fugeau la cafele. Făceam uneori și asta. Culmea, chiuleam cu colegii de clasă și se nășteau discuții aprinse, documentate, pe subiecte cuprinse în programa școlară.

Jumătate dintre colegii mei de clasă erau olimpici naționali sau internaționali, așa că discuțiile erau adesea mult mai interesante decât cele de la ore și asta nu din vina profesorilor, ci din vina programei de învățământ rigide și a metodelor de predare arhaice, impuse la clasă. În străinătate, ca să pleci de la o oră, trebui să primești acordul direcțiunii. Aici pleci și ceri apoi voie. Părinții sunt anunțați dacă situația escaladează.

O altă problemă e cea a olimpicilor. Pe vremea aceea nu se organiza încă bacalaureatul olimpicilor, așa că am mers toți la examene, chiar dacă excelam la materiile în cauză. Acum poate lucrurile s-au îmbunătățit, dar să spui vreodată că sistemul educațional e performant, pentru că „dă” numeroși olimpici e o crasă ipocrizie, ignoranță sau ambele. M-au pregătit, după orele de curs, dascăli dedicați, prost plătiți, pe care îi respect enorm. Sistemul nu ne-a dat însă nimic. Ne-am luat singuri, uneori cu sacrificii imense, mai ales cei cu performanțe notabile în sporturi costisitoare etc.

Rezultatele deosebite obținute la învățătură și cele peste 40 de diplome pe care le am acasă mi-au adus aprecierea unor oameni valoroși, câteva cărți și fabuloasa sumă de 120 de lei. Dacă tot e campanie electorală, vă zic din capul locului că dac-ar fi după sprijinul oferit de către autorități, nici-un olimpic de la noi nu ar fi făcut vreodată performanță. Nu am construcția mentală a unui „asistat” social, însă copiii ar trebui să figureze, fără echivoc, pe lista de priorități a celor care ne conduc.

Am mai auzit concepția potrivit căreia în străinătate nu se face școală! Se face, dar programa e structurată mai realist, în tandem cu specializarea elevului și cu nevoile economice ale pieței. Dacă la noi se predau materii nerelevante specializării, afară programa e adaptată, laboratoarele sunt dotate, așa că nu rămâi teoretician habarnist, ci ai posibilitatea de a aplica cele învățate. Drept mărturie stau sistemele de învățământ din Japonia, Coreea de Sud sau Norvegia.

Din cauza faptului că la noi se pune mare preț pe forma fără fond, există o sumedenie de instituții private de învățământ, cu profil industrial sau din mediul rural, unde nu se învață aproape deloc carte, pe când afară e invers: o instituție privată e garanta unui nivel ridicat de învățământ și nu „vinde” diplome la kilogram.

Accesul la instituțiile private e mai scump, dar nivelul de instruire justifică diferența de preț. Liceele industriale sau școlile profesionale nu sunt prost văzute, iar copiii sunt instruiți temeinic și pornesc în viață cu o meserie. Știu, pentru că am terminat un colegiu național și râdeam de cei din școlile profesionale pentru că sunt slab pregătiți, neînțelegând imaginea de ansamblu și cât de ridicoli suntem. Economia unei țări are nevoie și de pantofari, și de ospătari, și de ingineri, și de avocați bine pregătiți, nu de fuduli cu diplome.

La noi, învățământul e obligatoriu și gratuit, până în clasa a zecea, cel puțin pe hârtie. Dacă ai o situație materială precară primești o bursă socială, trimestriala parcă, care constă în câteva kilograme de zahăr sau de făină. Știu, pentru că am vrut să aplic pentru bursă. Când am aflat în ce constă, m-a apucat râsu-plansu. Afară, instituțiile își asumă răspunderi suplimentare, cum ar fi brevetarea invențiilor elevilor etc. La noi, nu toate instituțiile de învățământ sunt prevăzute cu rampe de acces destinate persoanelor cu dizabilități, care să le asigure dreptul la educație.

Când vine vorba de programa stufoasă de la noi, unii se apără afirmând că românii au mai multă cultură generală. Sunteți siguri că aveți datele actualizate și că vorbiți despre marea masă a populației? Atunci cum se face că elevii abia promovează examenul maturității, rata analfabetismului e de 6% – cea mai ridicată din Europa – și 42% dintre adolescenții de 15 ani citesc cu dificultate?!

O altă problemă e determinată de nivelul de pregătire și de motivația dascălilor. Dacă la instituțiile private superioare de învățământ, aceștia sunt plătiți decent sau chiar foarte bine, situația e cu totul alta în alte părți. Cum să ai pretenția ca un profesor fără o motivație salarială care să-i permită un trai decent, să aibă tăria și entuziasmul de a forma un copil?

Veți spune că respectivul nu trebuia să se facă profesor. După această logică rudimentară, alții nu trebuiau să se facă doctori, cercetători etc. Motivația salarială nu determină, dar afectează pregătirea profesională a individului. Din cauza insuficientei motivări salariale, există o criză a dascălilor, la nivel național. Mărturie stau anumite zone rurale în care profesorii sunt prost plătiți și nu există o infrastructură adecvată, astfel încât locurile vacante sunt ocupate de către persoane care au obținut nota 2 sau 3 la examenul pentru post.

Efectul de observator are numeroase aplicații psihologice și se referă la modificările comportamentale ale oamenilor atunci când știu că sunt urmăriți. Potrivit acestuia, lucrările anunțate sunt folosite pentru a vedea cât de bine se comportă elevii atunci când se străduiesc, iar lucrările neanunțate sunt folosite pentru a vedea cât de pregătiți sunt elevii, în general. Metoda ascultatului neanunțat verifică cunoștințele generale ale elevului, în detrimentul celor particulare, dar poate crea sau adânci prăpastia dintre elevi și profesori.

Un rol decisiv în declinul școlii românești îl au și acei părinți iresponsabili, care promovează forma fără fond și care sunt mereu preocupați de ce notă a luat odrasla, dar nu și de nivelul ei de cunoaștere, de înțelegere. În loc să facă front comun, profesorii și părinții sunt adesea în tabere opuse, în detrimentul elevului.

Pe lângă cultura chiulului, există o întreagă cultură a copiatul și a spăgii. Majoritatea interlocutorilor râd când le zic că n-am copiat la examene și n-am dat spagă. În facultate mi le permiteam, dar aș fi considerat că-mi fur singură pregătirea. Am șoptit adesea și n-am pârât, pentru că face parte din codul meu moral, dar n-aș fi dat niciodată bani, pentru note. Pe tema fraudării examenelor s-ar putea scrie sute de romane și s-ar putea analiza milioane de studii de caz.

Sunt exponentă a școlii românești, dar consider că sistemul nostru de învățământ scoate, pe bandă rulantă, frivoli patentați, deși țara are un potențial intelectual imens, nevalorificat. De ce? Pentru că e mai facil să manipulezi o turmă de neghiobi, decât o haită de profesioniști.

Efectele se văd și ne afectează pe toți: multinaționalele se plâng că găsesc greu personal calificat, noi ne plângem că vedem la televizor vedete de carton, fără nicio abilitate reală și exodul elitelor a început demult. Și totuși, dacă toți pleacă și sistemul e chior, cine rămâne în țară, ca să stingă lumina și cine plătește factura?!

(sursa foto: adevarul.ro)