Radiografie sufletească

La confluența dintre tine și alte suflete acționează forțe nevăzute. Ca mareea, cu fluxul și refluxul repetitiv, orice interacțiune umană care forează în suflete, la mare adâncime, necesită un salt de credință și aduce cu sine riscul paraliziei afective.

Între mormanul meu de prejudecăți și depozitul tău de frici sau invers, în loc să ne inventariem reciproc defectele, în speranța că ne vom adăposti la umbra lui „ce-ar fi fost dacă…?”, nu mai bine ne pierdem fiecare mințile, în privirea, în stângăciile, în ridurile, în alunițele și în mirosul celuilalt?

La răscruce de drumuri, primul pas e cel mai periculos, mai ales că, în de-ale inimii, suntem toți și hipermetropi, și miopi. Dar dacă în sufletul celuilalt e furtună? Dacă plouă cu pucioasă? Furtuna spală, focul purifică și iubirea ne exorcizează demonii. Tot ea ne ajută uneori să renaștem și ne ucide alteori bunele intenții. Și ce? Fericirea e ingenuă, dar lipsită de profunzime, nefericirea e sulfuroasă, dar creatoare.

Ne pierdem uneori în gara singurătății, pe bordura fricii, împovărați de vreo fantasmă a trecutului idealizat și afișăm un cinism de fațadă, deși cele mai frumoase zile sunt cele care vor veni. Vidul afectiv a dat naștere comercianților care se folosesc de mitul iubirii, pentru a vinde alcool, pastile de slăbit sau antidepresive. Tot așa se explică iubirile de sezon sau cele care dau bine doar pe hârtie.

Aparte de mediocritatea sufletească a acestei lumi și de canoane sociale, există iubiri adevărate, care nu cunosc jumătăți de măsură. Restul sunt remix-uri falsate. Cu aportul sării, unele oceane, prinse inevitabil în tandemul flux-reflux, nu se unesc niciodată, dar creează un memorabil spectacol vizual, care-ți rămâne lipit de retină. La fel și-n furtunile sufletești: dintre apele compatibile, unele dau naștere unei simbioze line, altele devin forțe ale naturii.

La o radiografie sufletească, făcându-mă de-atâtea ori cioburi, tot de-atâtea ori m-ai recompus: De eram un Sisif culturist și tot nu-mi crăpam altfel bolovanul de frici. De eram alchimist și tot nu-mi prefăceam dantela pestriță în ceramică rară. Olarule, îți mulțumesc pentru că m-ai făcut bucățele și mi te datorez!

Se spune că nu găsim ceea ce căutăm, găsim ceea ce oglindim. La fel de bine, se spune că acceptăm doar iubirea pe care simțim că o merităm. Ce furtuni interioare ne aduc atunci, atât de prăpăstios, la picioarele unor oameni care nu ne erau meniți? Iubirea nu e război, e capitulare. Oameni, întâmplări și mari povești de dragoste ni se scurg uneori printre degete, ca peceți ale devenirii.

Uneori izbăvire, alteori blestem, doar timpul le redefineşte. Luptăm jumătate din viaţă pentru a ridica în jurul nostru o fortăreaţă, iar cealaltă jumătate căutăm oameni care să doboare zidurile și să găsească semnificațiile oculte ale proiectului nostru interior. Futil demers. M-am ridicat într-un final de pe bordură. Îmi amorțise sufletul. Sper să nu-mi obosească mintea, de la atâtea ziduri dărâmate și atâtea punți construite. Râd, autoironică. E terapeutic. O fi și panaceu?

Incapacitatea omului de a citi printre rânduri aspirațiile celuilalt e cea mai comună formă de analfabetism. Bag mâna-n buzunar, după zâmbetul tău și găsesc doar sedimentele unei maturizări autoimpuse. Pe pașii tăi, în gară, s-a depus zăpada, trenul a plecat acum un minut, iar viața își urmează, nestingherită, cursul. În sufletele curate, până și iarna are farmec. Mă bucur că n-am înghețat de frig, în hainele de vară, dar tare mi-ar plăcea să nu mă găsească și primăvara analfabetă!

(sursa foto: mnn.com)