Puterea lui „nu”

M-am gândit toată ziua, fără inspirație, la articolul pentru rubrică. Seara am văzut un copil pe care părinții voiau să-l schimbe de hainele pătate, în vreme ce puștiul ofta din rărunchi „nu”, „nu” și „nu”. Evrika, am găsit tema!

Așa cum îl numea și Aristotel în lucrarea „De animalibus historia”, omul e un animal social. Presiunea de a te integra, de a fi relevant e tot mai acută în societatea de consum. Proporțională cu dorința de a fi acceptat e aparenta incapacitate de a spune „nu”. Aparentă, pentru că oamenii confundă adesea refuzul cu negativitatea, deși cele două sunt, din punct de vedere psihologic, ipostaze diametral opuse.

Negativitatea e o atitudine cronică, o „echipare” cu un set de „lentile emoționale”, prin care oamenii văd viața gri. Negativitatea se manifestă prin perfecționism exacerbat, dispreț sau teama de asumare a riscurilor și seacă de energie „gazda”. Spre deosebire de negativism, refuzul reprezintă o alegere clară, care afirmă indirect o nevoie proprie: „înțeleg, dar va trebui să te refuz, pentru că celălalt lucru e prioritar pentru mine”. Refuzul se dezvoltă odată cu dobândirea conștiinței de sine și e necenzurat la copii, care își manifestă clar limitele, nevoile etc.

Atitudinea fiecăruia își pune amprenta asupra relațiilor interumane. Negativitatea te va face să fii disprețuit și te va lipsi de autoritate. Un refuz sincer te va ajuta să te faci înțeles, indiferent de reacția interlocutorului, iar incapacitatea de a livra un refuz va devaloriza toate afirmațiile tale și te va lipsi de respectul celor dragi, din cauza incapacității tale de a trasa limite personale clare.

În mod paradoxal, puterea de a spune „da” e celebrată, ca o dovadă a asumării riscului, a răspunderii sau a curajului, antagonică față de refuz. Însă cele două nu se anulează reciproc. Doar ne ajută să ne menținem finul echilibru interior, în acord cu propriile valori, care sunt fluide, deci influențează, în timp, limitele, acceptările și refuzurile noastre. Ironia e că necesită mult mai mult curaj să refuzi decât să accepți, pentru că un răspuns nefavorabil interlocutorului poate naște animozități.

În ce constă valoarea refuzurilor noastre? Într-un fel, suma propriilor realizări e direct proporțională cu înțelepciunea de a prioritiza, de a crește, de a învăța constant. Asemeni înțelepciunii, puterea de a spune „nu” vine odată cu maturizarea. Orice refuz întărește ideea că fiecare individ e unicul răspunzător pentru alegerile sale. În pofida interacțiunii sincere cu cei dragi și iubirea pe care le-o purtăm, refuzurile trasează limite personale clare, nelăsându-i pe ceilalți să aleagă în locul nostru. Acestea pot fi explicite sau tacite.

Am fost educată în spiritul carității și al politeții, așa că am înțeles tardiv diferența dintre a fi bun și a te lăsa absorbit de problemele altora sau a deveni „părerist” – vezi noțiunea de „ultracrepidarianism”, a lui William Hazzlitt. Linia imaginară pe care o trasăm între principiile noastre și încăpățânare sau opoziție e fină, însă delimitarea se face anticipând sau analizând retroactiv efectele refuzului. „Nu” e instrumentul și bariera prin care stabilim și menținem perimetrul distinct al Sinelui. El exclamă „acesta sunt, acestea sunt valorile mele, asta am să fac și asta nu”. Menținerea propriilor limite morale ne mărește puterea interioară.

Acestea au două direcții, de aceea și un refuz are două fațete: cea care ne privește pe noi înșine, ajutându-ne să ne depășim slăbiciunile, viciile etc. și cea care creează limite între noi și ceilalți. Răsplata pentru a învăța când să spunem „da” și când să spunem „nu” e autodisciplina. Sunt nenumărate ipostaze care beneficiază de pe urma acestei puteri. Enumăr câteva:

1. Atunci când te menține în acord cu principiile și valorile tale. Conform sociologilor Roger Mayer, James David și F. David Schoorman subliniază în studiile lor organizaționale, că integritatea e la fel de esențială ca benevolența, în stabilirea încrederii interpersonale, fiind necesară pentru eficacitatea raporturilor interumane.

2. Atunci când te protejează de exploatarea grosolană a celorlalți. E incredibil câte vor pretinde oamenii de la ține sau câte îți vor comanda, lucruri pe care tu nu te-ai gândi nici măcar o secundă să le pretinzi celorlalți. E simplu să verifici ipostaza: în loc să te concentrezi pe justificări plauzibile, de prezentat exploatatorului, concentrează-te pe sentimentele tale.

3. Atunci când te menține concentrat asupra propriilor țeluri. Atunci când iubești, e ușor să pierzi din vedere propriile responsabilități, însă e necesar să le păstrezi în minte, nu pentru că ești un om rău, insensibil, ci pentru că nevoile tale sunt prioritare. Altminteri, oricât ai fi de altruist, vei deveni frustrat după ce îți vei abandona țelurile personale pentru bunăstarea altcuiva.

4. Atunci când te protejează de abuzurile celorlalți. De obicei relațiile cele mai apropiate suferă de cea mai acută lipsă de comunicare. Acest aspect se datorează faptului că oamenii cei mai apropiați ne trezesc cele mai puternice emoții și de pierderea lor ne temem cel mai mult. Teama ne anihilează puterea de a spune „nu”, atunci când avem cea mai mare nevoie de ea. Dezbrăcați de capacitatea de a spune „nu”, devenim vulnerabili în fața abuzului. Pentru o exemplificare exacerbată, gândește-te la Sindromul Stockholm.

5. Atunci când ai nevoie de puterea de a schimba macazul. Când simți că ai luat-o pe un drum greșit, „nu” e necesar pentru a schimba direcția vieții tale. Explicația pentru care mulți dintre noi suntem nefericiți e că preferăm să avem dreptate în loc să fim fericiți, așa că vom continua instinctiv pe calea familiară, în loc să interpretăm corect indicațiile drumului. Simțim însă când să tragem linie. Grație acestei înzestrări naturale, oameni aparent fericiți au crize existențiale și își schimbă complet viața. Deși par iraționali, semnele erau de mult acolo, iar schimbarea s-a petrecut în timp, dar nu a fost vizibilă persoanei în cauză și celorlalți, care o apreciază ca fiind bruscă.

Atunci de ce spunem „da” cu atâta lejeritate, dar suntem înverșunați în fața lui „nu”? Neurologia sprijină o bănuială comună: Creierul înregistrează un refuz mult mai negativ decât era intenționat. Cu alte cuvinte, răspunde mult mai rapid, mai intens și mai persistent în fața semnalelor negative decât în fața celor pozitive. Cunoscută ca „prejudecata negativității”, descrisă mai întâi de psihologul Roy F. Baumeister, profesor al Universității de Stat din Florida, explică de ce experiențele negative au un impact mai mare asupra emoțiilor noastre decât cele pozitive, de o intensitate similară: creierul reacționează plăcut în fața stimulilor pozitivi și dureros în fața celor negativi.

Indiferent cum l-ai ambala, un refuz rămâne un eveniment negativ pentru interlocutor și doare, de aceea nu e o modalitate de a „câștiga” mulți prieteni. Deși nu suntem la fel de vulnerabili, mulți dintre noi găsim inacceptabilă ideea de a-i nemulțumi pe ceilalți. Aceștia sunt pupincuriștii. Fiecare știm în ce proporție suntem sau nu pupincuriști, care sunt atât de concentrați pe relațiile interpersonale încât vor spune automat ceea ce vrea interlocutorul să audă, vor prelua părerile celorlalți sau vor adera, fără ezitare, la agenda acestora. Din proprie experiență, când nu știi să spui „nu”, te dizolvi din punctul de vedere al caracterului!

„Nu” poate naște conflicte pe care majoritatea le-am evita, excepție făcând negativiștii de serviciu. Poate vei ezita să refuzi, pentru că dilema morală – anticipată – a interlocutorului e validă. Linia dintre egoism și instinctul de autoconservare e fină și doar tu o poți trasa. Unii oameni îți vor combate refuzurile indiferent de problema supusă dezbaterii. Aceștia iau limitele celorlalți ca pe un afront personal, așa că te vor provoca, chiar presa să te justifici. Ține de trăsătura lor de caracter și nu de abordarea ta. Nu degeaba cea mai reușită metodă de a vinde e aceea de „a nu accepta nu ca pe un răspuns”.

Mai ales în relațiile apropiate e dificil să refuzi pentru că observi ce suferință ar putea declanșa. Psihologul organizațional Adam Grant, autor al cărții „Give and Take” și profesor al Universității din Pennsylvania, afirmă că „abilitatea de a spune nu e una dintre cele mai importante, mai ales în cazul generoșilor”. Fără aceasta, ceilalți îți vor dicta programul și îți vor limita realizările. La baza stabilirii unui echilibru între muncă și viața personală stă, conform autorului, capacitatea de a spune „nu”. Fără aceasta, munca îți va „canibaliza” viața.

„Nu” îi va face pe ceilalți să te aprecieze mai mult și să îți respecte spațiul și timpul personal. Când ești capabil să spui nu, oamenii sunt precauți când vin la tine cu cereri lipsite de importanță, în loc să îți ceară ajutorul în domeniile de expertiză. „Nu” dă valoare acceptărilor tale, transformându-te dintr-un generalist, într-un specialist, când vine vorba de relațiile interumane. Refuzurile stabilesc limite personale clare și ne măresc energia și încrederea în noi înșine. Tot ele testează echitatea celor mai apropiate raporturi. Dacă simți că nu poți refuza o anumită persoană niciodată, în nicio circumstanță, înseamnă că nu ești iubit, ci controlat.

Ca o concluzie, integritatea și autonomia ta necesită puterea de a livra un refuz, ca o componentă esențială a propriei busole morale. Înlocuiește acceptările mecanice cu sintagma „mă voi gândi”, dezvoltă-ți capacitatea de a spune „nu” cu tact și minimalizează impactul negativ asupra relațiilor interumane. În cartea „O inimă curată”, Romano Battaglia o scria cum nu se poate mai înțelept: „Nu-i lăsa pe alții să-ți judece slăbiciunile și să le folosească pentru a te determina să faci compromisuri!”

(sursa foto: adolescentisenzationali.wordpress.com)