Meandrele scrisului

Am fost rugată, acum câteva luni, să răspund unui interviu, pentru un proiect publicistic, care nu s-a materializat, din lipsă de fonduri. Am și uitat de material, până azi, când l-am găsit întâmplător, în timp ce îmi organizam ciornele.
Proiectul încerca să răspundă întrebării De ce scrii?. Curajoasă temă! Știu de ce, dar îmi vine greu a formula un răspuns concis. Scriu în primul rând pentru că sunt o visătoare. Nu îmi lipsesc viziunea sau pragmatismul, dar sunt genul de om care visează cu ochii deschiși.
Scriu pentru că sunt contradicția în mișcare. Am o sălbăticie și o dualitate native, care mă însoțesc pretutindeni, iar scrisul e modalitatea prin care le manifest. Scrisul mă eliberează de mine și îmi dă curajul de a exprima sentimente reprimate.
Prin scris evadez într-un univers infinit de posibilități. Dacă în copilărie îmi doream să devin astronaut, avocat și actriță, prin scris sau prin citit am posibilitatea de a mă transpune în pielea personajelor și de a mă reîncarna de un număr infinit de ori în aceeași viată.
Mai scriu grație nevoii de a empatiza. La vârsta de 13 ani mi-am văzut profesoara de engleză supărată și i-am făcut portretul sufletesc. Încercam să o alin, pentru că se uita pierdută către geam și își uitase ideea. Părea nefericită. După ce m-a auzit vorbind, a plâns aproape toată ora. Am înțeles ulterior c-a plâns pentru că s-a simțit înțeleasă. A fost ca un schimb sufletesc inechitabil, pentru că ea și-a vărsat din priviri sufletul în fața mea, fără să scoată o vorbă, iar eu doar i-am relatat ce am văzut în ea.
Prin scris anticipez ce simte cititorul și încerc să îi alin rănile sufletești, bandajându-mi simultan propriile suferințe. Până la vârsta de 14 ani am fost un șoarece de bibliotecă, care trăia într-un glob de cristal. Nu am fost învățată că oamenii plătesc întreținere, cât și de ce. Cu toate acestea, eram hiperempatică și încercam să înțeleg lumea, cu bucuriile și suferințele ei. Apoi am experimentat pe propria-mi piele suferințe adânci, de la o vârstă fragedă și m-am maturizat forțat, așa că scrisul are rol de panaceu sufletesc, atât pentru mine, cât și pentru cititori.
Am o viață minunată, dar port după mine multe cicatrice și am maturitatea intelectuală a unui bătrânel, dar maturitatea afectivă a unui copil. Nu cred în stereotipul artistului boem, prost înțeles, mai ales de la noi, care trăiește în anacronie cu lumea, dar cred că nu există pe lume artist care să nu fie sufletește disfuncțional și care să nu încerce să se regăsească prin arta creată.
Fiecare idee pusă pe foaie are conturul meu, bine definit și mă reconectează la lume. Sper să trec prin viață cu entuziasmul unui copil și știu că faptele vorbesc mai mult decât vorbele, însă cuvintele au frumusețea și puterea lor; frumusețea neasemuită a vulnerabilității și puterea formidabilă de a cuceri prin arme invizibile lumea, de a educa, de a empatiza sau de a alina.
În cazul în care scrieți, ce vă impulsionează să o faceți?

(sursa foto: Inkwells & Images)