Căderea Constantinopolelui

Sfâșiați de năzuințe burgheze, de conformare, de titulaturi ipocrite și de trăiri animalice, la câteva spirale genetice de primate, investim mare parte a timpului în hrănirea ego-ului și cu restul fugim de suferințe.
O fugă futilă, de noi înșine, ne grăbește trecerea de acum către niciodată și bis. Viața se conturează ca reîncarnarea năzuințelor adormite, din viețile trecute și promisiunea deșartă a unui panaceu, în existențele viitoare, mărginite de Câmpii Elizee.
Ne naștem toți singuri și datorăm o moarte. Spațiul dintre aici și dincolo devine mai puțin abrupt prin punțile create între noi și alte suflete.
La un moment dat, deloc oarecare, toți cădem sub greutatea mândriei noastre, redevenim nimic și apoi toate ni se desfășoară la picioare, ca un ghem de înțelepciune.
Unii oblojesc răni sufletești scrijelite de alții, alții ne accentuează sentimentul de apartenență pierdut, regăsit și pierdut altădată, când mistificam trecutul și, în loc de punți, creăm ziduri. Rămân toate lecții și franjuri, în cartea vieții.
O vreme încercăm să câștigăm credit în fața unor oameni sau conjuncturi necomplementare, alteori ne ducem traiul moral de azi pe mâine, pentru ca apoi să ne cucerim pe noi înșine.
Vine apoi vremea în care căutăm fericirea în fiecare cotlon al ființei noastre, când zidurile redevin iar punți și noi redevenim întinderi line de apă, pe care învățam să le navigăm, în căutare de noi orizonturi.
Vânt în pânze și iar punți de suspine. Cicluri existențiale, care ne definitivează cursul, ne pironesc de stânci și déjà-vu-uri cu tâlc. Până și Don Quijote, care s-a luptat cu morile de vânt, a căpătat continuitate, după „Un veac de singurătate”.
Când tragem linie, prin legea compensației, ceea ce câștigăm azi e infinit mai valoros decât ceea ce s-a pierdut ieri și mâine e o promisiune fără acoperire. Fiecare punct de cotitură afectiv ne conduce către o altă rezoluție, care e un nou început.
Într-o mie de ani, sub varii asedii, până și Constantinopolul a căzut. O dată, doar pentru a fi reconstruit și nimicit iar. Păsări alegorice ce renasc din propria cenușă și sincretism sufletesc, în cea mai pură formă!

(sursa foto: cultural.bzi.ro)