Absenți nemotivați

Am ajuns pe țărmul mării și îmi odihnesc – pentru câteva momente – sufletul, departe de agitația lumii.

Mi-au dat iar trezirea, matinali, pescărușii. În ochii mei se zbat, agitate, valurile. Iar furtuni în tandem.

Fără să te chem, ai intrat cu bocancii în sufletul meu și ai rămas aici toată viața. Unele prezențe dor mai mult decât teama de abandon.

Când te-am lăsat să pleci ne-am condamnat la ani întregi de nefericire. Deloc subtil, dar mai înțelept decât nefericirea-n doi și traiul în cenușa unui incendiu mistuitor.

Plecarea ta a prezis începutul unei maturizări forțate și, în lipsa ta, mi s-a închis ermetic inima. M-ai forțat să mă reinventez din cioburi.

Ar fi prematur să te proclam viitoarea mea fostă mare iubire și pueril să trăiesc din resturi. Decât jumătăți de măsură, mai bine totul! Însă nimicul e permanent, în vreme ce totul e trecător. Acesta-i farmecul lucrurilor!

Am mai scris-o și o repet acum: timpul nu închide răni, căci nu e doctor, dar e un bun profesor. Oameni, întâmplări și mari povești de dragoste ni se scurg uneori printre degete, ca peceți ale devenirii.

Nimeni nu scapă de sub roata implacabilă a timpului, așa că până și pe amintiri se depune praful. De-aș fi putut să opresc în palme trecerea lui, te-aș fi ținut la pieptul meu întreaga viață și încă o clipă.

(sursa foto: cugetliber.ro)